Revenire

      Nu, n-am murit, dar nici mult nu mai am. Iata-mă, din nou, ”pe ecran”. Nici mai liniștită, nici mai resemnată ca ultima dată, doar mai slăbuț inspirată. 🙂

     Nici nu se putea altfel, pășesc fără ezitare pe drumul îndobitocirii clare. De vreo două luni încoace nu mai am acces la nimic din ce-mi place. Rimele s-au cam epuizat, așa că o să trec la un prozaic văitat.

     Deși nu s-a încheiat, pot să declar anul 2015 cel mai nesuferit, de la născare până azi. Nesuferit e puțin spus, poate-ar fi mai bine blestemat. Din toate punctele de vedere. Lăsând la o parte vechile dureri sentimentale, plânse și răsplânse pe aici și pe aiurea, rămase tot fără rezolvare, după epuizarea tuturor încercărilor aparent salvatoare, iată că o nouă problemă apare. De bine ce mă lăudam, în toi de sezon estival, că am scăpat de chirie. Ei, cum nici nu se putea altfel, bucuria mi-a fost de scurtă durată. Belelele tot curg de atunci, ca și când viața ar vrea să îmi ia cu zece mâini ce mi-a dat cu una, nu cumva să uit de condiția-mi binecuvântată.

     Nici nu îmi imaginam eu ce presupune statutul de proprietar! Pentru o fire boemă și reflexivă ca mine, e damnare curată. O lună am alergat pe la n instituții și am completat n formulare complet ininteligibile și aiuritoare. Când să zic că m-am liniștit, primul necaz a și sosit. Mașina de spălat vrea priză cu împământare, accesoriu pe care casa din dotare nu îl are. Chemat electrician recomandat, improvizat priză, ascultat discurs despre marele sfânt național la care trebuie să mergi de două ori pe an dacă ai chemare, plătit sumă batjocoritor amețitoare (șters pentru totdeauna de pe lista de ”ajutoare”). Mai trec vreo două zile, altă veste surprinzătoare. Fosta gazdă s-a răzgândit, își vrea mobila acum, nu peste un an, că așa a visat ea peste noapte. Cum nici acum nu m-am lecuit și tot mai cred în buna-credință a celor din jur, îi deschid ușa și îi dau ce nu i s-ar fi mai cuvenit, deși înțelegerea fusese doar una verbală. Așa că rămân peste noapte într-o casă deprimant de goală. Singura cale de urmat e să mă apuc de renovat, moment pe care speram să îl amân pentru o vară viitoare, nu se știe care. Zis, dar nu și făcut. Nu știam că balamucul e abia la început. Sfat pentru cei care mai au și alte preocupări în afară de curățatul punctelor negre de pe aragaz și aplicarea faianței pe pervaz: nu vă apucați, de dragul esteticului, să renovați singura casă în care stați! E crunt, groaznic, al dracului de greu, insuportabil de inconfortabil. De două luni sunt într-o stare pe care o doresc doar celor ”gospodari”. Nu mă pot gândi la altceva, oricât aș vrea, decât la găleți de var, glet, parchet. Faptul că nu-mi pot permite financiar ce-mi place îmi face nopțile albe. ”Dorm” într-un pat improvizat, printre mormane de cutii, saci și sacoșele. Nimic nu mai e la locul știut și nici n-o să mai fie, pașii răsună îngrozitor pe parchetul gol, totul, dar absolut totul, este acoperit de un strat de praf alb care se depune la loc, cu încăpățânare, oricât l-ai șterge ori aspira și care se strecoară, perfid, în cele mai ascunse locuri, chiar și în camerele în care nu se lucrează. Azi  îl speli, mâine e la loc. Înclin să cred că electronicele din casă (cele pe care nu le-am putut sigila în cutii) sunt compromise. Nu mai vorbesc de hainele sacrificate a fi purtate în această perioadă, haine pe care nu le-am putut proteja în saci. În acest decor magistral, mai trebuie să și gătesc, să pregătesc tone de hârtii și activitățile pentru a doua zi, să caut meseriași, să închei contracte (”aaa, ți-ai luat țeapă, frate, dincolo era mai ieftin și mai de calitate”). Lucrările trenează mult peste termen, am fost nevoită să mă limitez la cârpeli, pentru că din trei salarii de bugetar abia reușesc să plătesc manopera la zugrăvit (două camere cu suprafață medie), asta fără să mai iau în calcul că ar trebui și să mănânc în astea trei luni. Cu ocazia asta am realizat că cine are carte nu are parte, fraților, lucrurile stau exact pe dos. În orașul ăsta nenorocit, ca să trăiești decent, trebuie să fii zidar, zugrav, electrician sau instalator.  Meșter ca tine altul nu-i, îi iei peste picior pe fraiericii aștia care au stat numai cu nasul în cărți, le vorbești de sus, că doar ești spiritual, ba-i mai faci să îți aducă și cafelele la bot, dacă se poate și cu plecăciuni. Unde mai pui că într-o lună câștigi cât alții într-un an, că doar nu degeaba te duci tu la preasfântul de două ori pe an.

       Toți sunt deștepți și dau sfaturi, că doar la asta se pricep cel mai bine, la renovat și la spart. Pereți, debarale, balcoane, nu cumva să uite singurele lucruri pe care le-au învățat. De la vecini la rude și colegi, toți sunt experți. În România, dacă nu ai arcade sau dressing în loc de debara, nu ești realizat. Ascult, nu înțeleg nimic, ba mă aleg doar cu dureri de cap. Clar, nu sunt făcută pentru asta, sunt modelată din aluat stricat.

      Concluzia e clară: am intrat în horă, o să joc, de nevoie, șchiopătat. Dar nici n-o să mai vadă casa asta, în afară de zugrăvit, alt ”renovat”. Confortul meu interior e mult mai important. Iar pentru asta nu-mi trebuie mobilă wenge, nici tapet, nici cabină de duș cu hidromasaj. Îmi trebuie doar un pat modest, un covor mare și moale, o perdea simplă și un calorifer cald. Liniște și timp liber, să citesc, să ascult muzică, să croșetez, să migălesc prajituri, să mă plimb, să fotografiez cerul și iarba, să scriu, să visez, să mă minunez. Mă tot duce gândul în urmă, cu regret, la vremea când eram chiriașă, când nu mă rodea grija că s-a infiltrat apa în plafon și că trebuie reparat, nici că aragazul s-a stricat. Îmi vreau înapoi canapeaua mea desfundată, covorul persan și perdeaua dantelată. Duminicile liniștite cu ceai și pandișpan, cu ochii ațintiți pe micul ecran.

     P.S. :Banii poate nu aduc fericirea, dar o întrețin, cu siguranță. Apartamentul de la etajul inferior, aflat într-o condiție mai proastă decât cel în care stau și pe care nu mi-am permis să îl cumpăr atunci când am vrut (prețul era mai piperat, nefiind etaj superior), a fost renovat complet, după cele mai pretențioase standarde, în doar două săptămâni, în timp ce eu mă lupt, cu țârâita, să o scot la capăt cu un văruit. Nu mai spun că voi sta într-o casă aproape goală mult timp de acum încolo, pentru că o mobilă cât de cât decentă și care să nu cedeze după un an-doi de utilizare are prețuri, pentru mine, colosale. Altă realitate înnebunitoare, dat fiind că mă deprimă teribil spațiile goale.

     Nu-mi numărați virgulele uitate, v-am spus doar că pășesc, timid, pe calea îndobitocirii mult visate.

      Dacă v-am umbrit fericirea amăgitoare cu văicărelile mele sâcâitoare, nu aveți decât să mă scoateți din listă. Uitați că astfel de ingrată mai există! 😉 .

 

Anunțuri

14 comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. Poteci de dor spune:

    Offf, cum să te ajutăm? În afară de a te asculta şi înţelege, nu prea avem cum. Sănătate să ai şi răbdare. Ştiu că sună ciudat acum dar se vor aşeza toate. Eu, când am schimbat uşile şi zugrăvit, în veci n-aş fi crezut că mai poate arăta ca o casă normală….
    Spor şi încredere!

    1. Irina spune:

      Mulțumesc pentru încurajări. Eu știam oarecum ce presupune din ce povesteau alții, dar nu înțelegeam de ce la toți dura foarte mult. Tocmai de aceea aș fi preferat să cumpăr cu minime îmbunătățiri, dar mi-a fost imposibil, financiar vorbind. Oricum, dacă termin cu zugrăvitul (am schimbat și ușile, sper și parchetul), nu-mi mai trebuie altceva. Doar vreo izolație exterioară, că nu-mi face deranj. Sper să ies sănătoasă din asta, sunt un pachet de nervi de două luni, nu dorm, am slăbit mult, mă simt complet depășită de situație, acum am mai și răcit. Până la Anul Nou sper măcar să nu mai am praf în casă și să mă mut înapoi, în camera mea.

  2. sweet & salty spune:

    Ufff. E greu tare. Și eu am lipsit din peisaj o grămadă, tot casă și renovări și nebunie m-au ținut o vreme pe tușă. Că ți-e mintea-n toate colțurile împrăștiată… știu cum e… Ce pot să-ți spun e că ustură și trece… E greu până trece, dar trece la un punct.

  3. fata veselă spune:

    Cu multă răbdare, vei reuși! Noi suntem aici să te susținem. 🙂

  4. Drugwash spune:

    Îţi doresc să găseşti meseriaşi adevăraţi cu bun-simţ şi preţuri rezonabile şi să reuşeşti să găseşti şi mobilă pe placul tău şi la fel de rezonabilă la preţ. Ţi-ar prinde bine un prieten adevărat care să cunoască „piaţa” şi să te poată sfătui corect şi dezinteresat.
    Recitind ce-am scris îmi dau seama că nici copiii de grădiniţă n-ar crede că aşa ceva mai există. Oare se mai întîmplă miracole pe lumea asta? Dacă da, atunci cu siguranţă aş vrea să se întîmple unul acum, să-ţi fie bine!

    1. Irina spune:

      Înclin să cred că am găsit, într-un final, meseriași pricepuți și cu bun-simț, doar că trebuie așteptați, pentru că mai au și alte lucrări cu programare. Singura mobilă care mi-a plăcut ajungea undeva la 5000 dormitorul, 8000 sufrageria, fără să fie lemn masiv :lol:. Cât despre prietenul adevărat și dezinteresat, cu asta m-ai atins în punctul sensibil 😉 . De s-ar fi găsit de vânzare, rezolvam până acum, chiar de-ar fi trebuit să fac un credit pentru asta. Toate celelalte eforturi s-au dovedit inutile.

      1. Drugwash spune:

        Uite, vezi: urarea a funcţionat retroactiv – cel puţin parte din ea! 😛 😀

        Mobila e un subiect sensibil. Mizeriile care se fabrică în ziua de azi, numai din PAL sau alte găselniţe, se fac praf de la încheieturi; de obicei sînt prinse în şuruburi EURO care îşi fac loc în material la prima montare, dar dacă le-ai desfăcut pentru a muta mobila sau încerci s-o muţi aşa asamblată şi se hîieşte, găurile din material – rumeguş presat cu urme de adeziv – se lărgesc sau chiar crapă bucăţi de material şi nu se mai poate repara decît dînd alte găuri sau folosind şuruburi mult mai lungi. Am păţit asta cu un şifonier al „fostei” şi am muncit ca un erou să-l refac (ceea ce n-am reuşit 100%, plus că mi-am prins şi-un deget în uşa glisantă de s-a înnegrit subit).

        Eu unul, dacă aş fi în locul tău, aş căuta prin obor sau pe unde se găseşte mobilă de vînzare second-hand, ceva solid făcut pe vremea cînd meseriaşul îşi respecta renumele; chiar dacă ar necesita oarece mici retuşuri, vei şti sigur că o să reziste pînă şi asalturilor nepoţilor – fiindăc odată şi odată va trebui să ai şi de-ăia. 😉

        În ce priveşte ultimul „articol” discutat, apoi acela nu-i niciodată de vînzare, ci se oferă întotdeauna gratis. Sper să găseşti cît de curînd, că e cel mai mare dar al vieţii. 😉

        1. Irina spune:

          Normal, doar și mobila e făcută ca toate celelalte, să nu țină mai mult de cinci ani. 😦 Cât despre nepoți, slabe șanse, la cum stau lucrurile. Doar să mă apuce nebunia de-a fi mamă singură, dar n-am eu buget pentru asta. Probabil o să mă apuce cât de curând, la cum evoluez interior :lol:. Sper doar să mă mențin suficient de lucidă încât să nu condamn un copil la o „familie” monoparentală, din egoism.

          1. Drugwash spune:

            Hm, chiar crezi că (mai) e ceva în lumea asta făcut să ţină atîta amar de vreme? Cinci ani? Eşti optimistă, prea optimistă, draga mea! 🙂

            Treaba cu copiii nu e atît despre cîţi părinţi/unchi+mătuşi/bunici/etc. are cît despre cum simte atmosfera din jurul lui şi atenţia, dragostea care i se acordă. Aş putea povesti chestiuni din îndepărtata copilărie, cum 1+1+1/2 nu au putut forma o familie adevărată şi cum ambianţa negativă a lăsat cicatrici eterne pe suflet. Dar nu e nici locul nici momentul.

            Sînt convins că orice ai face va fi în deplină cunoştinţă de cauză. 😉

  5. ecoarta spune:

    Stai linistita! La toti ni se intampla! Intr-o buna zi, acestea vor fi doar niste banale amintiri! Spor la lucru!

    1. Irina spune:

      Mulțumesc. Sunt deja pe ultima sută de metri 🙂 .
      O zi frumoasă!

  6. Alex spune:

    Îţi doresc din suflet să scapi cât mai repede de acest calvar. Şi apoi…. 10 ani să nu mai auzi de meşteri româneşti! Dacă aş putea să găsesc niscai meşteri chinezi, aş angaja imediat, că ăştia sunt serioşi şi termină foarte repede treaba! 😀 Ai noştri…. vai şi amar! Căci ăia buni au plecat demult prin străinătăţuri. Deşi am terminat cu şantierul de câţiva ani, nu e zi în care să nu-i pomenesc, când văd anumite lucruri prost făcute, prin casa noastră.
    Când te vei vedea cu toate terminate, să faci o petrecere! Crede-mă că-ţi vine să cânţi de bucurie! 🙂
    Numai bine, dragă Irina!

    1. Irina spune:

      Asa este, Alexandru, mare dreptate ai. Toate sunt făcute de mântuială, cum s-ar spune. Aproape am terminat, dar parcă nici nu pot să mă mai bucur, tot descoperind lucruri aiurea făcute, defecte. Toate cele bune!

  7. elly weiss spune:

    Groaznic de greu.
    Nu am timp de cateva vizite decat acum, de sarbatori, dar reintalnirea cu tine, imi face mare placere.

Cuvântează, dacă ți-este voia!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s