Jurnalul de sâmbătă (3)

Sâmbătă, 24 Ianuarie 2015

     E 24 Ianuarie, dar nu voi scrie nimic despre Mica Unire, nici despre Al.I. Cuza, nici despre români. Nu pentru că aș fi lipsită de respect. Nu m-a animat niciodată vreun patriotism ardent, iar în privința discursurilor bombastice nu sunt deloc talentată. Dacă e sărbătoare națională, să fie cu majusculă, să fim sănătoși, voioși și cam asta e tot ce pot să spun deocamdată.

     Pagina de jurnal de azi o să fie pe jumătate goală. A fost o săptămână banală, cu zile albe și negre, la serviciu și acasă. Calculatorul de acasă  (prima mea grijă, după cum vedeți) m-a cruțat săptămâna aceasta de senzații tari, dovadă că în acest moment mă joc cu tastatura. În schimb, cel de la serviciu a căzut la datorie (cine știe ce energii distructive îmi țâșnesc mie din ughiuțe de la o vreme ?!). E la reparat, deși mă îndoiesc că mai poate fi resuscitat fără cheltuieli majore. Ca să nu credeți că n-am parte și de lucruri plăcute la serviciu, vi-l prezint pe Pingu cel haios, în compania drăgălașilor lui prieteni, unul mai țanțoș decât altul 🙂 .

Pingu        Orașul e tot numai o mocirlă, zăpadă murdară, bălți, câini nevricoși, trotuare pline de urme aducătoare de noroc. Mizerie. Aștept cu nerăbdare vacanța de la începutul lui februarie, dar și mai nerăbdătoare primele zile de primăvară.

       Nimic nou la capitolul filme și cărți. Mă încăpățânez să duc până la capăt povestea lui Gargantua, sper să și reușesc. Până la primăvară sper să termin și mult doritul meu poncho, asta dacă nu găsesc alt model mai ispititor pănă atunci.

      Pătrunjelul nu și-a făcut încă apariția în ghiveci. Aștept, dar tare mi-e că experimentul poate fi deja declarat eșuat. Mai încerc, nu mă dau așa ușor bătută. În schimb, cele două Kalanchoe au înflorit minunat, ca de obicei. Cea roșie încă se lasă așteptată.

       La capitolul culinar, am reușit, în sfârșit, să mă păcălesc să mănânc pește -fish fingers. Se pare că e singura formă care nu îmi dă grețuri și a cărei aromă nu mă dezgustă încă. O să spuneți că au E-uri, că nu sunt sănătoase, că mult mai bun e un pește neaoș rumenit pe grătar și îmbăiat într-o saramură înnebunitoare. O fi, nu zic nu, dar aceasta a fost singura mea întâlnire cu peștele încununată cu succes, așa că, deocamdată, e tot ce contează. Cum nu sunt nici vreo susținătoare înflăcărată a alimentației bio (dimpotrivă) și cum pentru mine e bun tot ce nu îmi provoacă stări de rău imediat, nu sunt certată cu E-urile, mai ales că nu îmi stă în fire și în putere să consum nimic în exces. Se știe doar că numai excesele dăunează, nu-i așa? 😆

      Bunătățile de azi sunt fursecurile bronzate, cu alune și ciocolată. Am găsit rețeta într-o revistă culinară a mamei. N-am fost deloc surprinsă contatând că nu se potrivesc cantitățile, după cum mă așteptam (nu știu cum se face că rețetele din reviste/cărți sunt mereu inexacte, spre deosebire de cele pe care le-am preluat de pe Internet). Poate mi se întâmplă numai mie, cine știe ? Poate greșesc eu pe undeva. Așa că am amestecat eu frumușel 150 de g de unt la temperatura camerei cu 150 de g de zahăr și 50 de g ciocolată amăruie (în baie de aburi), apoi am adăugat un gălbenuș, făina (250 de g) amestecată cu 50 de g de cacao, o linguriță de praf de copt și arahidele (100 g) mărunțite, ca să constat că ”aluatul” era ceva sfărâmicios, neputând fi modelat sub nicio formă.Așa că am completat cu restul de unt (50 g) și albușul pe care, din fericire, nu-l aruncasem, obținând un fel de compoziție cât de cât mai prietenoasă. Am lăsat aluatul la frigider trei ore, apoi am modelat biluțe de mărimea unei nuci și le-am copt timp de 15-20 de minute în cuptorul preîncălzit. Sunt crocante, dulci-amărui, cu aromă destul de pronunțată de ciocolată. Le-am trecut pe lista favoritelor, pentru când voi avea mai mult timp liber, sunt destul de migăloase și lasă de dorit în ceea ce privește raportul timp de preparare/durată de consum 😉 .

Fursecuri       Cam atât pentru azi. Să aveți un sfârșit de săptămână cald, în ciuda vremii mohorâte de ianuarie!

Anunțuri

10 comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. pot sa gust un fursec „bronzat”??

    1. Irina spune:

      Vi le ofer cu drag, chiar dacă doar în varianta vizuală 🙂 .

  2. Drugwash spune:

    În primul rînd observ că… te-ai albit la faţă. Adică… la temă. 🙂 Nu dezbat subiectul – e luminos, e bine, ochii mei se bucură. 😉

    Pinguinii sînt super-haioşi, florile minunate – nu ştiu cum reuşeşti să le convingi să fie atît de frumoase în miez de iarnă! 😉 De computere nu mai zic nimic, zilele mele zac bine-mersi în burta unora care nici nu-mi aparţin, halite cu sîrg. XD Cîtă bătaie de cap poate da o mufă SATA defectă… 🙄

    Cu pătrunjelul poţi să te linişteşti, nici mie nu-mi mai iese de vreo cîţiva ani, indiferent ce-am încercat. Cît despre degeţelele alea… dacă îţi sînt pe plac şi nu-ţi fac rău atunci e OK, să-ţi fie de bine şi le poţi bifa pe lista de acceptate. 🙂

    Cu reţetele am avut şi eu experienţele mele. Bine, alt fel de reţete: scheme electronice. Nu era una să n-aibă greşeli – uneori flagrante – în revistele de specialitate (mai ales Tehnium, la care eram abonat în adolescenţă). De ce ar face excepţie reţetele culinare, mă întreb… E un trend, inducerea în eroare, poate pentru a trimite subliminal la cei care „se pricep mai bine”… Lumea asta e bazată pe decepţie, nu uita! 😉

    Într-o zi să ştii că ai să te trezeşti cu mine la uşă şi ai face bine să ai pregătit ceva dulce şi bun aşa cum numai tu ştii să faci…! 🙂 Pînă atunci, o duminică frumoasă îţi doresc! 😉

    1. Irina spune:

      Citind comentariul tău, am conștientizat și eu că schimbarea la față arată că nu mai sunt așa neagră nici pe dinăuntru . A venit din subconștient. Constata cineva zilele trecute că râd mai mult. Am constatat și eu că am reînceput să lălăi prin casă (să nu spui la nimeni) 😆 . Și eu zic că e de bine.
      Am ales să fiu educatoare (practic, sunt calificată pentru toate nivelurile) și pentru că era acea ramură din învățământ care îmi dădea mai multă libertate și care îmi oferea ocazia să desfășor tot felul de activități practice, cu tentă artistică. Mereu altceva. Programa este foarte permisivă și dă frâu liber creativității profesorului.
      Cât despre flori, iubirea e secretul 😉 . Îmi sunt foarte dragi, vorbesc cu ele, le alint 😆 . Dacă mă duci într-o florărie sau într-o seră/grădină botanică, nu-mi mai trebuie altceva, pot să stau ore întregi acolo. Cred că e ceva înnăscut, o să povestesc mai pe larg vreodată. Luând lucrurile mai în serios, pentru Kalanchoe acum e perioada de înflorire. Avându-le în balcon, unde e lumină și căldură, fie vară, fie iarnă (am calorifer), pot să spun chiar că le merge mai bine iarna. Vara e prea cald.
      Cu privire la decepția de care scriai, e o conspirație generală. Constat de la o vreme că niciun detergent de vase nu mai e ce a fost, nici mărcile aflate în top sau cu atât mai mult. Mama îmi spune că a constatat și ea același lucru, deci nu mi se pare 🙂 .
      Duminică plăcută și ție!

      1. Drugwash spune:

        Hmm, cred că te-ai îndrăgostit! 😛 XD Ceea ce n-ar fi deloc un lucru rău. 😉

        Mă bucur să văd atitudinea asta pozitivă, cred că e cel mai important lucru de care avem nevoie ca să putem trece prin viaţă cu fruntea sus şi să lăsăm ceva de valoare urmaşilor. Tu ai extraordinara ocazie de a modela viitorul ţării; e o mare onoare şi o mare responsabilitate în acelaşi timp. Şi sînt convins că ai şi vocaţie, chiar dacă tu nu eşti prea sigură de asta. Citind poveştile tale de-a lungul timpului mi-am dat seama că ai talentul de a te înţelege cu copiii, de a pătrunde în lumea lor. Nu oricine poate face asta. Şi cred că dacă ai da deoparte măcar pentru o vreme celelalte gînduri care te tulbură, ţi-ai da seama că de fapt îţi place ceea ce faci. 😉 În fine, gata cu psihanaliza pînă nu-mi iau o mătură după ceafă! XD

        Cu florile şi plantele în general e o discuţie grea. Marea majoritate le consideră nişte „chestii” oarecare, neînsufleţite. Cu toate astea, plantele răspund la anumiţi stimuli în mod uimitor. Sînt convins că ele sînt capabile să simtă şi să reacţioneze la sentimentele omului care le îngrijeşte, la vorbele lui, aşa cum reacţionează la muzică şi la prezenţa luminii Soarelui. Da, iubirea e o mare forţă, poate chiar cea mai puternică din Univers după entropie.

        Cred că am să caut şi eu pe undeva un pui de Kalanchoe, m-a cucerit cu florile acelea minunate. 🙂

        Despre decepţii să nu mai vorbim, poate or să dispară de la sine aşa… 😉 Să ne fie bine! 🙂

        1. Irina spune:

          Nu m-am îndrăgostit, dimpotrivă, pot spune că m-am vindecat 😉 . De aici liniștea și lumina. Sper să nu recidivez prea curând. La mine nebunia asta nu aduce niciodată nimic bun, numai zbucium și frământări 😆 .
          Da, de înțeles mă înțeleg cu ei, sunt cam în mintea lor, dovadă că mă cam percep ca pe o colegă, de unde și ”problemele” de care mă tot lovesc 😉 . Dar nu pot să schimb asta, oricât aș încerca, nu reușesc să fiu percepută altfel. Cred că ochii și vocea mă dau de gol. Interesant este că, atunci când sunt doar cu ei, pot să mă maimuțăresc în fel și chip, să îmi schimb vocea, redevin copil. Când un adult intră în clasă sau mă supraveghează, îmi pierd complet această atitudine, redevin sobră și reținută, stângace, nu pot să fiu eu însămi. De aceea nici nu îmi doresc inspecții, pentru că în acele momente nu sunt eu însămi, nu sunt evaluată corect. Ar trebui să mă filmeze cu camera ascunsă 😆 .
          Eu mă ghidez și după următorul principiu când cunosc pe cineva: cei care nu iubesc florile și animalele, nu iubesc nici oamenii. Mi s-a confirmat până acum. Aceștia pun mai mult preț pe valorile materiale și mai puțin pe sentimente.”Flori! Buruieni! Fac numai mizerie în casă. La ce-ți folosesc? Unde mai pui că apa care se ridică din ele face umezeală în casă, igrasie, mucegai”. 😆
          Kalanchoe sunt foarte rezistente și se înmulțesc foarte ușor. La mine una s-a îmbolnăvit, are făinare, văd că nu au luat și celelalte, trebuie să o tratez, dar n-am ajuns încă la o fitofarmacie, nu am niciuna prin preajmă. Totuși e veselă și plină de flori.

          1. Drugwash spune:

            Aha, deci la tine e efect invers; dragostea, bătu-o-ar focu’. 🙂

            Cred că-ţi pasă prea mult de ce zic (sau cred) alţii, de-aia te stinghereşte prezenţa străină. Cînd o să ajungi să-ţi fie indiferent, cînd o să te simţi stăpînă pe tine, atunci o să fii TU indiferent cine ar fi acolo şi ce ar putea crede. Important e rezultatul final, copiii, iar asta nu se poate vedea decît după ani şi ani.
            Probabil şi eu am stofă de educator, de cînd mă ştiu m-am înţeles foarte bine cu copiii, la fel ca tine am coborît la nivelul lor şi i-am tratat cu seriozitate, nu „de sus”. Dar eu nu am calificare pentru aşa ceva, singura mea calificare e aceea de „amic al lui tati sau mami”.

            Trebuie să recunosc că pînă nu demult eram şi eu în tabăra celor care considerau florile drept inutilităţi frumoase. Şi asta fiindcă aveam cu totul alte interese şi preocupări. Asta nu înseamnă totuşi că aş fi dispreţuit oamenii sau animalele sau florile, ci doar că nu le vedeam rostul în viaţa mea de atunci. Acum, în singurătate, am un colţ de timp şi pentru ele, măcar pentru simplul fapt că ele sînt aproape unica sursă de frumuseţe din viaţa mea.

            Unele plante sînt mai rezistente la dăunători, dar nu se ştie pentru cît timp. Ar fi bine să cauţi un tratament dacă se poate natural, cum ar fi apa de cenuşă, săpunul lichid şi altele similare. Şi eu am avut nişte purici albi pe un ardei iute decorativ primit de la un amic, multe frunze i-au picat. De fapt erau doi într-un vas, dar unul s-a uscat. E ceva foarte ciudat cu ardeii, în condiţii ostile de climă, dacă sînt doi într-un vas, unul moare, dîndu-i celuilalt posiiblitatea să supravieţuiască. Am observat asta la majoritatea vaselor cu ardei, fiindcă am pus cîte doi în fiecare, anul trecut. Nu ştiu însă dacă e vorba de sinucidere din dragoste sau luptă pe viaţă şi pe moarte. Şi noi care credeam că sîntem singurii care se comportă aşa…

  3. Ana spune:

    Kalanchoe ii zice? N-am sa reusesc niciodata sa tin minte numele plantei asteai…Parca tot tu mi-ai scris o data cum se numeste…
    Suna bine biscuitii aia sau fursecurile alea…insa mi se pare cam mult si cacao si ciocolata , zic si eu.Incearca varianta fara cacao , data viitoare si fara ou. Amestca intai uscatele separat , pune si putin bicarbonat de sodiu sau praf de copt. Apoi amesteca lichidele impreuna : unt,ciocolata topita , eventual oul…si asa mai departe. Intai sa le amesteci ,lasa-le sa se raceasca ,ca sa nu se taie. Si la final , daca nu sunt alte instructiuni , amesteca-le pe toate , incet si cu grija , turnand lichidele peste uscate.In general , daca la o cantitate de 100 g de uscat , amesteci aproximativ jumatate din cantitatea de lichide , cam 50-60 g lichide , compozitia ar trebui sa fie ok , in cazul aluaturilor cu unt sau de genul sponge , ca la chec sau blatul de tort. Este o idee. Insa e bine sa respecti reteta.In general eu improvizez pe marginea retetei , pentru ca foarte rar am gasit retete care sa fie exacte si corecte.

    1. Irina spune:

      Într-adevăr, sunt foarte ”concentrați”, zici că mănânci bomboane de ciocolată, nu biscuiți, dar sunt gustoși 🙂 . Ciocolata era menționată la ingrediente, apoi nu mai spuneau ce trebuie să faci cu ea. Așa că m-am gândit eu să o amestec în aluat, că în fotografia de prezentare nu apărea nicio glazură. Nu știam de proporții, mulțumesc pentru pont. De obicei, dacă respectam rețeta, întotdeauna trebuia să mai adaug făină, era aluatul prea moale. Acum s-a întâmplat exact invers. Cred că fiecare folosește altă unitate de măsură, de aici nepotrivirile. Înainte aveam o cană gradată de tot râsul, recent mi-am cumpărat una meseriașă, ”de firmă”, cum s-ar spune. Constat că 300 g de făină înseamnă mult mai mult acum 😆 . Așa îmi explic de ce înainte trebuia să mai adaug făină de fiecare dată.

      1. Ana spune:

        E ciudat cu retetele astea in care ai un ingredient in tabel si el nu se mai regaseste in procesul de preparare…asta e o nesimtire , parerea mea , sa dai o reteta incompleta.Pana mea , mai uiti , e firesc , dar cand scri recitesti si completezi , daca este cazul.
        In fine , raman la parerea ca e bine sa adaptezi retetele , ca nu se stie ce inseamna o cana la mine , fata de o cana la tine….intelegi ce spun eu!:D

Cuvântează, dacă ți-este voia!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s