Confesiunile unei chiriașe (6) – Kitty

      Kitty era o pisică de apartament în adevăratul sens al cuvântului. Vara stătea ca pe sârmă pe marginea îngustă a balconului, urmărind cu privirea vrăbiile ce se hârjoneau în corcodușii din grădină, iarna dormea pe televizor, legănându-și tacticos coada peste chipurile stupefiate ale actorilor de telenovelă. Nu se aventurase mai departe de granițele apartamentului niciodată, nu știa ce sunt șoarecii, nici nu cunoștea gustul porumbeilor sălbatici ce își luau zborul, speriați, când se apropia de fereastră. Doamna G. o răsfăța în fiecare dimineață, iar ea îi lăsa pe mâini urmele sângerii ale iubirii ei pisicești.

       Pe Kitty nu o impresiona mirosul laptelui de pe aragaz, la fel cum nu o ispitea nici cărnița de pe masă, oricât de rumenă ar fi fost. Slăbiciunea ei erau ”bomboanele” pe care i le aducea nepoata de la o vreme. Le știa locul și mieuna sfâșietor când cineva se apropia de punguța prețioasă.

       Dar cel mai mult îi plăcea să îmi țină companie ziulica întreagă. Venea fuguța la ușa camerei mele, imediat ce mă întorceam de la cursuri, și mieuna rugător să o primesc înăuntru, susținută cu insistență de replicile afectuos-amuzante ale gazdei. Odată invitată, nici fotoliul, nici caloriferul nu-i făceau cu ochiul. Sărea cu toată greutatea sa de felină răsfățată în mijlocul patului și încerca să își facă loc cu orice chip în brațele mele, dovedindu-se o maseuză profesionistă atunci când reușea. Sufocată de preaplinul de iubire pisicească și nedorind să îmi supăr gazda binevoitoare, nici să mă arăt necruțătoare cu bietul animal iubitor, am găsit o metodă inofensivă de a o pune la respect: deodorantul din fața oglinzii. Nu știu ce o speria, poate nu îi plăcea parfumul. Era suficient să mă apropii și să mă prefac că îi scot capacul. Făcea ochii mari și se refugia, speriată, pe covor sau chiar lângă ușă, cerând cu insistență să fie eliberată.

      Nu numai de bietul spray se temea Kitty. Refuza cu înverșunare orice întâlnire cu alți reprezentanți ai neamului pisicesc, retrăgându-se, cu groază, pe șifonier și privindu-i speriată de la înălțime. Cât despre șoareci, prima întâlnire cu dușmanul a fost de-a dreptul memorabilă. Văzând dihania strecurată, nu se știe pe unde, în baie, Kitty a sărit mai-mai să spargă oglinda, încât nici nu știu cum am scăpat fără vreo cicatrice pe viață. Bietul rozător nu a avut timp să se bucure de victoria-i neprevăzută. Pricăjitul care îmi tulbura de câteva nopți somnul a murit fulgerător, sub privirile pline de milă ale doamnei G., care se vede că nu prea trăise mult pe la țară și nici nu prea avusese de-a face cu asemenea jivine stricătoare, din stirpea obraznicului și nesuferitului Jerry.

      Când doamna G. nu a mai putut să își poarte singură de grijă și s-a mutat, mai mult de nevoie decât de bunăvoie, în casa nepoatei, Kitty a fost exilată și ea în ograda socrilor de la țară. Nu știu dacă a declarat război neamului șoricesc, nici dacă a cedat avansurilor gălăgioase ale motanilor războinici din împrejurimi. Aș vrea să cred că a ținut piept măcar dulăilor nevricoși ai satului și că s-a ținut departe de ispita fatală a puilor de găină.

Anunțuri

21 de comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. Poteci de dor spune:

    Dar, oare, cu deodorantele cum stă? Să sperii tu biata pisică… 😀

    1. Irina spune:

      Cred că s-a liniștit de tot, nu știu dacă de la deodorante, să fi trecut vreo 15 ani de atunci. Eu iubesc pisicile, dar până și excesul de iubire dăunează grav sănătății 😆 .

    2. iulicika spune:

      dar de ce sa sperii pisica? 😦

      1. Irina spune:

        Era singura modalitate să o fac să se mai mute și în alt loc. Devenise sufocantă, erau momente când voiam să stau si singură, să citesc, să învăț. Îmi agățase toate hainele cu lăbuțele, lăsa și foarte mult păr, aspect pe care nu l-am bănuit până nu l-am trăit, obișnuită fiind cu pisicile mele semisălbatice de la țară. Milă mi-era de ea, dar mai mult de mine 🙂 .

      2. Poteci de dor spune:

        Irina a speriat-o, nu eu. A mea se speria numai de folia de aluminiu nu o terorizam cu ea 😀

        1. Bursucel spune:

          Potecuță, trebuie musai rectificare calificată! Pisica ta nu se speria de folia de aluminiu. Nuuuu! Pisicile meditează și pentru asta au nevoie de singurătate, nu de imagini reflectate-n staniol! 😉

          1. Poteci de dor spune:

            Acum îmi spui? De unde fac rost de altă pisică? 😦

            1. Bursucel spune:

              Tiii, să nu spui că încă mai ai folie de aluminiu! 😆

              1. Poteci de dor spune:

                hehehe, nu spui dacă nu am voie

  2. Bursucel spune:

    Frumos mai povestești, Irina… ❤

    1. Irina spune:

      Mă bucur că îți place, Bursucel 🙂 . Mulțumesc.

  3. Drugwash spune:

    Dacă nu-ţi iese pasienţa cu agronomia, cred că ai putea face carieră ca scriitoare de cărţi cu poveşti pentru copii. Nu ştiu dacă e deformaţie profesională sau amprenta ADN, dar ai un talent de-a povesti cum puţini au. Şi ar fi păcat să nu-l pui la treabă pe o scară ceva mai largă. Nu (neapărat) pentru bani, ci pentru bucuria din ochii celor ce ar citi poveştile tale. 😉

    1. Irina spune:

      Mulțumesc, Drugwash. Ceva fără copii nu se poate totuși? 😆 Profesorul meu de limba rusă de la liceu mi-a spus, când m-a auzit prima dată citind, că am voce numai bună pentru teatrul de păpuși. M-am simțit atât de penibil atunci 😆 .
      Vorbind din proprie experiență, procentul copiilor care mai ascultă/citesc cu interes o poveste este îngrijorător de mic azi. Dacă la prima mea generație abia așteptau să le povestesc/citesc ceva și mă ascultau efectiv cu gura căscată, cu una-două excepții mai năzdrăvane, acum greu își mai concentrează atenția măcar cinci minute, deși povestitorul a rămas același. Excepțiile sunt cei doi-trei atenți și care sunt în stare să repovestească ce au auzit, nu mai vorbesc de improvizat sau măcar reprodus dialoguri. Poate ar trebui reinventate poveștile pentru ei 🙂 .

      1. Drugwash spune:

        Dacă nu mai citesc (şi ascultă) copiii din ziua de azi, cu atît mai puţin o fac adulţii, ocupaţi cu multe alte treburi zilnice… Să fie oare Povestitorul o meserie uzată moral care va trebui scoasă din nomenclatorul meseriilor…? Vreau să cred că nu.

  4. Ana spune:

    Cred ca s-a chinuit , putinel , in viata de la tara….

    1. Irina spune:

      Și eu sunt de aceeași părere 🙂 .

  5. cafeauata spune:

    O poveste aproape frumoasa, scrisa minunat!
    Cred ca nu i-a fost usor bietei pisicute in exil. Sper ca instinctul de conservare a fost puternic si a supravietuit.

    1. Irina spune:

      Mulțumesc. Așa îmi place să cred și mie, dar nu prea pot 😦 .

  6. Mélanie spune:

    splendid post, ca de-obicei – m-ai impresionat tare, Irina… ❤ pe prima noastra pisica o chema Kitty, RIP, a plecat din viata noastra la 13 ani(insuficienta renala!), dupa 8 ani aici si 5 în USA, caci sigur c-am luat-o cu noi…

  7. Alex spune:

    Ce frumos ai povestit, dragă Irina! Mai rar pisici aşa de iubitoare, încât să te sufoce cu atenţia. Cele mai vrednice pisici de la părinţii mei, nici nu suportau să le atingi, de parcă le deranjam „haina de blană”. Dar am avut şi câteva tare alintate şi lipicioase.
    Numai bine îţi doresc şi un weekend frumos! 🙂

    1. Irina spune:

      Într-adevăr, pisicile de la țară sunt semisălbatice, cum le spun eu, nu prea suportă să fie alintate. Dacă le iei în brațe, încep să se spele iemdiat cum scapă 😆 .
      Duminică plăcută, Alex!

Cuvântează, dacă ți-este voia!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s