Confesiunile unei chiriașe (5)

       În a treia toamnă de liceană am cunoscut-o pe doamna G. O bătrânică mică și îndesată, cu ochi mari și nasul cârn, o unguroaică numai suflet, ce își urmase iubirea pe meleaguri dunărene tocmai din Lunca Mureșului. Avea să fie cea mai bună gazdă a mea, o adevărată bunică grijulie și sfătoasă, cu un simț al umorului savuros și cu o rară eleganță în purtare .

       Doamna G. își pierduse prea devreme singurul băiat, medic veterinar. Viața nu o răsfățase deloc, încă din tinerețe. Sângele o mai lega de aceste locuri doar printr-o nepoată, studentă, care o vizita cel puțin o dată pe săptămână, ca în inspecție, gata mereu să ne certe că nu am spălat farfuriile cum trebuie sau că nu am șters praful de pe noptiere.  Bătrâna avea o inimă suferindă, mergea anevoie, așa că nu se mai încumetase de multă vreme să coboare scările până în stradă.  Își împărțea singurătatea cu o pisică uriașă, Kitty, cu ochi la fel de rotunzi și mari.

      Cămara doamnei G. era o adevărată cameră a secretelor. Râșniță pentru mac, presă pentru jumări, forme de prăjituri, tot felul de rotițe și dispozitive cum numai în paginile îngălbenite ale cărților vechi de bucate mai văzusem. La sfârșit de săptămână, bătrânica meșterea, din nimic, mereu alte prăjituri delicioase, după rețete aduse din munții ei dragi. Le împărțea cu generozitate vecinelor, celor veniți să cumpere de la ea câte o sticlă de borș, doctorului cu inimă de aur care o trata la domiciliu de ani de zile, fără să îi ceară nimic în schimb. Avea o pensie ce abia îi permitea să supraviețuiască, dar niciodată n-am văzut în ochii ei lăcomie. Îi plăteam o chirie simbolică, mai mult pentru a o ajuta. Ea nu voia decât să își alunge singurătatea și să poată sta de vorbă cu cineva în serile lungi de iarnă. Îmi povestea, cu tâlc și haz, copilăria ei îndepărtată, tinerețea ei petrecută în Lunca Dunării, primirea deloc prietenoasă pe care i-o făcuseră rudele de la câmpie, plimbările de nevoie, cu șareta, între sate, pe câmpurile acoperite de troiene cât vedeai cu ochii, fuga de la spital, de teama operației de apendicită. Era un rezervor nesecat de bancuri, glume și tot felul de istorioare amuzante, pe care mi le amintesc și acum cu zâmbetul pe buze.

       De Sărbători, bradul era nelipsit în casa doamnei G. Era singurul ei capriciu pe care nepoata i-l respecta fără să crâcnească. Un brad mare, natural, încărcat cu tot felul de globuri pictate, cu ghirlande din hârtie cum nu mai văzusem până atunci și cu luminițe care clipeau tainic toată noaptea, până spre sfârșitul lui ianuarie. Abia așteptam să mă întorc din vacanța de iarnă. De câțiva ani, din lipsă de spațiu, noi nu mai împodobeam bradul.  Îmi era dor de mirosul de cetină al copilăriei mele, de instalația cu felinărașe și de bomboanele învelite în staniol multicolor.

      Seara, priveam la televizor cu doamna G. Știri și telenovele. Uneori, duminica, un film artistic de referință. Îmi povestea cu însuflețire isprăvile personajelor ei îndrăgite, ale căror nume și chipuri eu nu reușeam niciodată să le împerechez cum trebuie. Paloma, Kassandra, Miramar, Cafea cu parfum de femeie, Inimă sălbatică. Se amestecau cu propriile-i amintiri,  amuzante sau cutremurătoare, la fel de vii de fiecare dată.

      Când stomacul meu capricios îmi juca feste, doamna G. îmi aducea la pat, grijulie, abia pășind, cana de ceai aburindă, alături de o farfurioară cu pesmeți rumeni și crocanți, abia scoși din cuptor. A fost singura care mi-a înțeles suferința și nu a pus-o pe seama vreunor mofturi de copil răsfățat.

      Ne obișnuisem una cu alta și ne apăram reciproc în fața atacurilor intempestive ale nepoatei, trimițându-ne ocheade complice. Nu-mi amintesc să mă fi certat vreodată cu doamna G. Poate aș fi vrut, mi-aduc aminte că uneori mă deranjau grija ei exagerată, sfaturile pe care parcă mama i le lăsase scrise, în secret, dar respectul pe care și-l câștigase nu doar prin vârstă m-a oprit să îi răspund cum nu s-ar fi cuvenit.

    Doamna G. nu mai e printre noi. Trăiește doar în amintire. A părăsit această lume cu regretul că nu s-a întâmplat în casa ei, lângă pisica ei și printre amintirile ei dragi. După mai bine de zece ani, mi-o amintesc ca și cum am fi stat de vorbă ieri. Uneori o visez, cu ochii ei mari și un zâmbet șugubăț în colțul gurii. Mă visez acolo, în camera mea cu oglindă și cu portrete necunoscute pe pereți. În bucătăria mirosind a cozonac cu mac și a dulceață de portocale.

Anunțuri

11 comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. Ana spune:

    Dar doamna ta draga G traieste in inima si mintea ta si acum ca trai si in mintea cititorilor tai . 🙂
    Sti de cine mi-a amintit postarea ta ? Ai sa razi,dar asa am simtit eu : de doamna Cella Serghi.

    1. Irina spune:

      Nu râd , Ana. Eu nu am citit decât Pânza de păianjen, acum ceva ani, mare lucru nu îmi mai amintesc, poate doar puțin din poveste, mai nimic despre stilul autoarei, dar azi mi-a scris cineva pe FB că articolul meu îi amintește de Cartea Mironei. Deci clar o asemănare e. Nu știu dacă în stil sau în poveste/personaje. O să o citesc și eu, să văd cum stă treaba.

      1. Ana spune:

        Cartea „Mirona” mi-a placut cel mai mult.Apoi „Panza de paianjan”, pe care,ma crezi sau nu,am recitit-o a treia oara la 45 de ani…Cand ai chef si timp,citeste ambele carti…

  2. Gigi spune:

    Se spune că murim cu adevărat atunci când nimeni nu va mai vorbi despre noi. Prin rândurile tale o ții încă în viață pe doamna G. Emoționante cuvinte! O seară faină! 🙂

    1. Irina spune:

      Sunt sigură că trăiește încă în memoria tuturor celor care au cunoscut-o. Mulțumesc, Gigi, o seară plăcută!

  3. Drugwash spune:

    Numai cine a suferit ştie a recunoaşte suferinţa…

    Jos pălăria pentru acest tribut adus unei persoane cu suflet bun! Iată că, uneori, nemurirea se mai cîştigă şi cu un zîmbet, nu numai cu sabia.

    1. Irina spune:

      Mai sunt și unii care, atunci când dă binele peste ei, uită de unde au plecat și se cred atotputernici 🙂 . Poate și suferința asta servită așa, zilnic, cu picătura, e un tratament pe care ni-l administrează viața ca să nu uităm ce este cu adevărat important.

      1. Drugwash spune:

        Ai perfectă dreptate, nu toţi oamenii au un suflet bun fiindcă şi aici trebuie să fie un echilibru ca în orice altceva. Pe unii suferinţa îi îmbunează mai mult, pe alţii îi înrăieşte mai tare…

  4. Ce frumos povestești Irina. De fiecare dată îmi pare rău când povestea se termină. Te-aș tot citi 🙂

    1. Irina spune:

      Povestea continuă, urmează și alte amintiri 🙂 .

  5. Alex spune:

    Frumoasă şi emoţionantă evocare a unei persoane care ţi-a marcat adolescenţa. Şi ce minunat este când la vârsta când te desprinzi de grija şi ocrotirea părinţilor, ai parte de o asemenea persoană, alături de care să simţi tot ocrotire, grijă, dragoste.
    Mi-am amintit de gazda la care am stat şi eu în clasa a IX-a, o doamnă în vârstă care picta în timpul liber şi care îmi povestea o mulţime de lucruri interesante…
    Aştept să ne povesteşti şi alte amintiri!
    Numai bine, dragă Irina! 🙂

Cuvântează, dacă ți-este voia!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s