M-am născut în România

        Astăzi e ziua României și a  românilor de pretutindeni. Din televizor și de pe toate rețelele de socializare m-au bombardat, încă de dimineață, urări tricolore, fotografii de la paradă, copii fluturând stegulețe, militari mărșăluind ordonat. M-am deșteptat pe Imnul României și tare mi-e că tot așa voi adormi. Mă mustră conștiința și mă întreb de ce așa.

      Nu-mi amintesc când mi-am pierdut definitiv patriotismul. S-a petrecut pe nesimțite, încet-încetișor. A fost o vreme când lăcrimam la auzul refrenului ”Noi suntem români”. A fost atunci, când încă mai credeam că românii sunt cei mai drepți și mai viteji de pe Pământ, că aici e Grădina Maicii Domnului și că niciun alt neam nu se poate măsura cu noi în istețime și demnitate.

        Azi nu mai cred și nu mai simt așa. M-am născut în România, am crescut aici, dar uneori mă simt străină de oameni și de locuri, de valorile și de tradițiile atât de sforăitor trâmbițate ale acestui neam.  Nu mă regăsesc nici în resemnarea mioritică, nici în descurcărismul care ne-a ajutat să trecem peste atâtea încercări ale istoriei. Muzica neamului nu-mi toarnă foc în vene, nici nu-mi dă ghes să tropotesc mărunt pe sau sub mese. Nu râd când îmi vine să plâng, nici nu pot molfăi gogoși, ascultând ultima bârfă, la căpătâiul mortului. N-am avut niciodată îndemânarea să strecor sfântul bacșiș salvator acolo unde-i șade bine, nici să fac cruci până la pământ în preajma celor sfinte. Nici măcar cu ospitalitatea de veacuri a românilor nu mă pot lăuda, ba recunosc că sunt momente când mi-aș dori vecini mai puțin curioși și mai puțin dornici să mă facă părtașă la tradițiile neamului. Spun ”mulțumesc” în loc de ”bogdaproste”, nu-mi plac îmbrățișările ce-mi lasă urme pe obraji, nici lumânările aprinse, înfipte în cozonac. Mă dezgustă obiceiurile străbune, slăvite cu fală pe la nunți și cumetrii, la fel habotnicia înfrățită cu credința strămoșească de veacuri. N-am înțeles niciodată cum de ”merge și așa”, nici n-am putut s-aștept, răbdătoare, vreun plocon căzut din cer. Nu m-am priceput să intru în rândul lumii, n-am ascultat  sfatul bătrânilor și nici nu m-am supus datoriei sfinte pe care o are orice urmaș al neamului. N-am știut să apreciez niciodată, la justa ei valoare, savoarea mămăligii, nici n-am pornit vreodată pe uliță, la colindat.

       Mă simt om în primul rând, locuitor al acestei planete, și doar prin naștere român. Dacă ar fi să plec peste graniță, nu mi-ar lipsi nici munții ce-n adâncuri aur poartă, nici apele cristaline, nici zăpezile viscolite ale Bărăganului. Mi-ar lipsi familia mea, oamenii dragi și locurile copilăriei, de care mă leagă cele mai frumoase amintiri. Dar cel mai mult mi-ar lipsi graiul învățat aici. Nu cred că aș putea vreodată să stăpânesc la fel de bine o altă limbă, încât să îmi pot exprima perfect complexitatea trăirilor, nuanțele gândirii așa cum o fac în graiul matern. Iar bariera lingvistică e de netrecut pentru mine în orice relație interumană. Aș înnebuni doar pentru că nu am cu cine să vorbesc în adevăratul sens al cuvântului 🙂 .

    Nu-mi plac granițele, de orice fel ar fi ele, nici naționalismul exacerbat, nici subiectivismul istoric sau cultural. Suntem toți oameni, așa cum sunt și cei născuți în ținuturile albe sau în nispurile Saharei. Nici mai buni, nici mai răi, nici mai viteji, nici mai lași, nu avem stea în frunte și nici vreun stigmat. Trăim sub același soare și pe același Pământ, simțim la fel, dincolo de zei, de războaie, de tradiții și doctrine de orice fel.

       La mulți ani, ție, Omule, oriunde te-ai afla și orice limbă ai vorbi!

Anunțuri

10 comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. Gigi spune:

    Impresionante gândurile tale! De foarte multe ori nu rezonăm cu cele din jurul nostru și asta nu este absolut deloc un lucru …greșit! Important este să te simți bine cu tine în toate situațiile! Din istorie este bine să învățăm ceea ce a fost, pentru a fi pregătiți pentru viitor! Nu, românii nu sunt nici cei mai drepți și nici cei mai viteji dintre pământeni, dar ….românii suntem noi, cu toții! Îți propun să punem umărul la reabilitarea demnității naționale, să învățăm din greșelile trecutului și să ne educăm tinerii în spiritul binelui (personal și social) …poate că la un moment dat, un fior te va străbate când un pluton de militari va defila prin imediata ta apropiere! Cu voia ta, la mulți ani, România! 🙂

    1. Irina spune:

      Prin natura meseriei mele, tocmai asta fac, încerc să contribui la reabilitarea demnității naționale 🙂 . Măcar dacă acest cuvânt ar avea înțelesuri apropiate pentru toți cei implicați în actul educațional, de la copii la părinți și profesori 😦 .

  2. Drugwash spune:

    Din nou semănăm uimitor de mult în gîndire. Cineva limitat/îndoctrinat ar putea acuza de globalism, însă de fapt e vorba doar de o viziune superioară asupra calităţii de fiinţă umană trăitoare pe planeta Pămînt, viziune care nu e accesibilă tuturor.

    E adevărat că în anumite privinţe sînt ceva mai tolerant – spre exemplu, cînd primesc ceva şi se specifică cu religiozitate că e „pomană pentru […]”, atunci spun ‘bogdaproste’ fiindcă asta e ceea ce vrea acela să audă, ceea ce-l face fericit, simţind că şi-a împlinit datoria (morală) faţă de vreo rudă plecată întru veşnicie. Pentru mine e un simplu cuvînt fără importanţă, pentru celălalt e o bucurie – o bucurie pe care nu vreau să i-o răpesc din simpla mea lipsă de convingeri religioase. N-ai să mă auzi însă răspunzînd cu „Adevărat a-nviat” de Paşti – poţi să mă pici cu ceară. Asta fiindcă aş minţi recunoscînd o acţiune la care n-am fost martor ocular, iar minciuna nu mi-e în fire. 😉

    Despre a fi român s-ar putea spune/scrie multe şi nu toate fiind poveşti. Educaţia diferă foarte mult de la un loc la altul şi am observat asta trăind virtual în grupuri cu etnii extrem de diverse unde ca român – prin cunoştinţele, priceperea, intuiţia şi devotamentul afişat – eram mult superior chiar şi celei mai arogant-superioare naţii posibile pe Pămînt. Poate că asta a fost în trecut, poate că a fost o excepţie… nu ştiu, dar percepţia mea cumulată după ani de experienţă este că a fi român are totuşi anumite avantaje care derivă dintr-un grad ceva mai mare de libertate. Probabil acea „scăpare” e deja în curs de corecţie. 🙄

    Oricum, fără a afişa un patriotism sau naţionalism exuberant, pot spune ‘La mulţi ani’ ţării în care s-a întîmplat să mă nasc, deşi realitatea prezentă şi viitoare desigur nu ţine cont de urarea mea ci de interese mult mai înalte. 😉

    1. Irina spune:

      Și eu spun ”bogdaproste” rudelor sau vecinilor în vârstă (că au circumstanțe atenuante și-mi sunt dragi), dar n-ai să mă auzi vreodată spunând la serviciu așa ceva, unor oameni care au pretenții de luminători ai neamului 😉 . Mi s-a reproșat anul acesta, de Paște, la serviciu și nu numai, de ce nu răspund cu ”Adevărat a înviat!” Mă doare gura? Daca toată lumea spune așa, eu de ce să nu le fac pe plac? Ce am de pierdut? Dar ei de ce nu mă respectă și îmi impun așa ceva, când îmi știu foarte bine convingerile, de ani și ani? 🙂 Așa că ei spun o dată și încă o dată, crezând că n-am auzit bine, iar eu tot cu ”Bună dimineața” le răspund, tot repetat. Ba chiar am specificat: ,,Hristos a înviat !” la biserică, aici e o instituție de învățământ.
      Nu neg calitățile românilor, ar însemna să cad în extrema cealaltă. Doar că eu am cunoscut în mod direct, în mediile în care am trăit/studiat/lucrat, unele laturi ale ”românismului” în care nu mă regăsesc deloc. Și mă întreb: oare să mai fie și români…altfel? Și dacă da, unde? Chiar de dimineață spunea cineva la TV că una dintre marile noastre calități e sociabilitatea. Nici pe asta nu o bifez, dimpotrivă 😆 .
      Pe de altă parte, mi-ar fi plăcut să mă nasc într-o țară de top, dacă îmi este permis să mă exprim așa, o țară unde au luat naștere mișcări culturale, curente literare, o țară care a avut un cuvânt de spus pe scena istoriei, mi-ar fi plăcut să am ca limbă maternă o limbă de circulație internațională, să ajung mai ușor la informație. Să nu uităm că prima scriere de la noi (recunoscută oficial) datează din perioada când alții dăduseră umanității lucrări de referință. Am fost mereu în urmă cu un pas (aș spune chiar mai mulți), dar asta e soarta tuturor țărișoarelor ca a noastră. Mereu la intersecția intereselor celor mari, mereu forțată să se încline după cum se înclină balanța puterii. 🙂

      1. Drugwash spune:

        Acu’ dacă stau bine să mă gîndesc, avînd în vedere diferenţa asta culturală atît de mare de care spui, eu aş zice că am evoluat destul de bine – nu crezi? 😉

        1. Irina spune:

          Ne-am descurcat, la asta ne pricepem cel mai bine 😉 .

          1. Drugwash spune:

            Păi noi românii sîntem chitiţi pe supravieţuire, nu pe mărire. Sîntem o naţie modestă. Sau… am fost? 🙄

  3. Bursucel spune:

    Dacă mai nou a fi patriot înseamnă să fluturi stegulețe și să participi o dată pe an la adunarea unde ai aflat că prin bunăvoința autorităților se-mpart sărmăluțe și vin fiert după ce urli regulamentar La mulți aaani, Româniaaa! trebuie să recunosc că nu mă-ncadrez nici eu în tipar…
    Poate n-am avut mereu cuvinte frumoase la adresa României, dar pot spune cu mâna pe inimă că mi-a fost dor de țara asta pe vremea când eram departe de granițele ei. Și că mi-am dorit-o nesluțită de interesele altora și scăpată de hoții care-o jefuiesc fără rușine, că doar mi-e acasă…
    La mulți ani, Irina, într-o Românie curată! 🙂

    1. Irina spune:

      Ipocrizia m-a deranjat și pe mine, patriotismul acesta trezit la viață o dată în an. Nu am avut prilejul să plec peste graniță până acum, cu siguranță mi-ar lipsi locurile dragi, de care mă leagă amintiri plăcute, dar mai ales persoanele apropiate. Poate tocmai direcția în care au luat-o lucrurile la noi, în ultima vreme, răsturnarea valorilor, mi-au alungat trăirile patriotice de odinioară. Poate nu aceasta este esența noastră, ca neam. Aștept deșteptarea invocată chiar de imnul național. 🙂

  4. Alex spune:

    Snt multe moduri în care îţi poţi iubi ţara. Nu trebuie impuse „reţete” de patriotism, mai ales de-acelea găunoase, sforăitoare, false. Ai spus mai frumos decât prin oricare alte cuvinte cât de mult îţi iubeşti graiul, limba aceasta în care ne-am pomenit că vorbim şi ne exprimăm gândurile, simţămintele, supărările şi bucuriile. Iar faptul că prin munca de zi cu zi tu educi şi formezi pe cei mai mici oameni ai acestei ţări, asta nu este patriotism? Ba da şi este mai adevărat decât manifestările de paradă ale multora.
    Numai bine, dragă Irina! 🙂

Cuvântează, dacă ți-este voia!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s