Confesiunile unei chiriașe (4)

         În sâmbăta Învierii bunicul a murit. Simplu și tăcut. Așa cum vine moartea, pe furiș. S-a așezat pe scăunelul de o șchioapă de la ușă, și-a legat  șireturile, cu răsuflarea înnodată, și m-a întrebat ce fac, învăluindu-mă blajin în seninul ochilor săi târzii. I-am răspuns cu glas spart, fără să-mi ridic privirea din  cartea pe care o țineam, absentă, pe genunchi. Mă supărase, rău de tot. Se vede că nu-i păsa de viața lui. Și nici de noi. Doar îi spusese doctorul de-atâtea ori că inima-i a obosit de mult. A luat cuvintele în buzunar și a plecat. I-am mai zărit doar pălăria, legănându-se agale peste gardurile rânjind imaculat uliței pământii.

          Vestea năprasnică m-a găsit în același loc, cu aceeași carte pe genunchi. Căzuse mort în fața porții de la școală. Nu, asta nu, nu, niciodată! Nu mie și nu lui, nu, niciodată! M-am aruncat în genunchi în fața chipului bărbos de pe perete, am închis ochii și m-am rugat. Să facă ceva, ce știe el, ce-a mai făcut, orice, numai să-l scape, să-i redea suflarea! Doar n-avea cum să moară, moartea nu vine așa, într-o clipită. E doar în comă, dar o să-și revină. Să cheme cineva Salvarea! Minunea a rămas doar în poveste, sentința a venit a doua oară. ”Irina, tataia a murit!”. Nu, nu se poate!

        I-am sărutat fruntea arsă de soare și i-am atins cu vârful degetelor ochii ce-și ascunseseră, tăcuți, seninul. Nu, nu mi-era teamă. Am stat cu el până când mi l-a luat pământul. Am plâns cum nu credeam că voi mai fi în stare.

      Apoi am început să îl visez. În fiecare noapte. Mă-nvăluia, hipnotizant, cu privirea-i albastră, blajină, și îmi promitea că o să mă ia cu el, să nu-mi mai fie teamă. Dar mie îmi era, din zi în zi mai tare. ”Ești mort, nu te apropia!” Strigam și alergam, dar pașii nu voiau să mă asculte. Mă trezeam cu inima bătând să-mi spargă pieptul și aprindeam lumina. Îl uram. De ce să-mi facă mie asta? Nu vreau să mor și să mă lase!

       Vacanța a trecut pe nesimțite. M-am întors în oraș cu strai cernit și negură-n privire. Nu mai eram copil, stătusem la un ceai cu Moartea.  O săptămână s-a îndurat de noi cocheta Geta, bătrâna cu buze aprinse, ochi îndoliați și pieptul veșnic sub mărgele. Eram singură mai toată ziua, dar era bine, era mult soare. Și glasuri vesele, uși, telefoane. Tanti Didina era tot la Piatra Neamț, dar când se întorcea aveam să merg la ea. La ea, bătrâna cu ochi azurii, ca ai bunicului pășind, agale, în soare.

Anunțuri

18 comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. Ana spune:

    Chiar daca doare , ai amintirea!
    Eu nu -mi mai amintesc , absolut deloc! Cred ca al meu creier a dat delete la tot.
    Dar tu iti amintesti…
    L-ai mai visat de atunci?

    1. Irina spune:

      Memoria mea păstrează foarte clar, din păcate, tot ce mi-a provocat suferință la un moment dat. Nu știu câte momente plăcute din viață am reținut, deși au fost și din acelea. Dar relele le am pe toate-n catastif, nu pot să uit și nici să iert, oricât aș vrea 😦 . Foarte rar îl mai visez, dar atunci erau adevărate coșmaruri. La fel mi s-a întâmplat și după ce a murit străbunica. Fiind copil, am fost foarte atașată de ei, mai mult chiar decât de părinți, deci și impactul produs de moartea lor a fost unul pe măsură. La asta s-a adăugat și remușcarea că i-am vorbit urât ultima dată, de care greu am mai scăpat. După moartea bunicului, am înțeles de ce oamenii plâng când trec pe lângă un mort străin, fiecare se gândește la morții lui, retrăiește suferința pierderii celor dragi. Până atunci, eram complet indiferentă în astfel de momente. Și tot atunci am realizat cât de ușor se poate muri, am început să mă tem de marele final 🙂 .

      1. Ana spune:

        Cum scriam : lectii!
        Imi pare rau ca simti asa! 😦
        Pentru mine inseamna eliberare!

  2. Imi pare rau pentru bunicul tau…

    1. Irina spune:

      Îți mulțumesc, Lavinia 🙂 . S-a întâmplat demult, urmând cursul firesc al trecerii. Durerea s-a mutat în amintire 🙂 .

  3. Poteci de dor spune:

    Pfuu… ai răscolit…

    1. Irina spune:

      Și m-am răscolit 🙂 .

  4. GEGELUTZ spune:

    Scrii bine, Irina, ai talent de povestitor! Sper sa o faci mai des. Si eu sunt foarte sensibila la acest subiect, prin urmare am bocit oleaca in birou, noroc ca nu m-a vizitat nimeni…La fragmentul din „Panza de paianjen”, in care personajul principal isi mangaie pe crestet tatal bolnav si foarte slabit, aflat pe patul de spital, am plans in hohote, cum nu credeam ca pot sa plang, de cate ori am incercat sa reiau lectura… Asta este viata!

    1. Irina spune:

      Mulțumesc, Gina. Binișor scriu doar când emoțiile sunt foarte puternice, în rest nu prea mă mulțumesc 😦 . Mai des o să fie la ceas de vacanță, serviciul îmi consumă cam toată energia și îmi încarcă ziua cu tot felul de griji 😦 . Trăiesc cu adevărat în cele trei luni de vară și în scurtele pauze intersemestriale. În rest, mă las purtată de curent și cam atât. 🙂
      Nu-mi amintesc ca vreo carte să mă fi făcut să plâng, poate doar să lăcrimez și să meditez/visez îndelung, dar la filme bocesc de-a binelea, mai ales dacă sunt singură în cameră. Cu toate că lectura e, în general, mult mai profundă. Se pare că la mine impactul vizual/ e mai puternic. Și încă o ciudățenie: soarta animalelor mă impresionează mult mai mult decât a oamenilor. Mai bine zis, legătura dintre animale și oameni. La Hachiko am plâns în hohote, până a început să îmi fie rău fizic, nu mă mai puteam opri. Am încercat să revăd filmul peste ani și a avut același impact, n-am rezistat până la final 🙂 .

      1. GEGELUTZ spune:

        Ei, uite, la Hachiko nu am bocit, doar m-a întristat nițel. Fiecare cu butoanele lui de stârnit emoții… 🙂

  5. Gigi spune:

    Frumos scris, incomode amintiri!

    1. Irina spune:

      Mulțumesc, Gigi 🙂 . Incomode și totuși le căutăm cu aceeași duioșie de fiecare dată 🙂 .

  6. Drugwash spune:

    Cîndva (mi-)ai mai povestit asta. E la fel de profund de fiecare dată. Eu am început să-i visez pe bunici după mulţi ani de la „plecarea” lor. Acum, în ultima vreme, s-a întîmplat destul de des. Nu cred că m-ar deranja să plec şi eu, să fiu cu ei, dacă asta chiar se poate întîmpla. Existenţa de aici nu-mi (mai) oferă nici o satisfacţie reală.

    1. Irina spune:

      Mie încă îmi este o frică imensă de moarte, chiar dacă nici mie existența nu îmi oferă mari satisfacții. Nu sunt genul de persoană pentru care familia tipică sau serviciul (cel puțin serviciul actual) pot oferi satisfacții suficiente, așa că vieții îi e cam greu să mă mulțumească. Însă am învățat să îmi ofer mici satisfacții, singură. Nu las o zi să treacă fără să citesc, să mă uit la un film, să ascult muzică, să croșetez ceva, să joc un joc nou pe calculator, eventual să scriu ceva pe blog. Cam astea sunt plăcerile mele vinovate și așteptările mele de la ziua ce va urma. În rest, rutină, obligații și atât. Răul necesar pentru a-mi putea permite micile plăceri de care vorbeam. Eu cred că îi visăm mai des pe cei dispăruți atunci când ne întoarcem mai des cu gândul în trecut.

      1. Drugwash spune:

        Eu am murit deja, de două ori într-o zi. Nu e mare lucru, crede-mă. Nici acum nu ştiu de ce m-am întors. 🙂

        Ai un oarecare echilibru între datorie şi plăcere, înţeleg. Cred că asta e cumva situaţia ideală posibilă în societatea actuală.

        N-aş şti să spun care sînt motivele reale care-i determină pe cei „plecaţi” să ne viziteze în vis, cred că subconştientul e cel care mijloceşte totul. E posibil ca semnificaţiile să fie mult mai profunde decît tindem să le considerăm noi. Dar ne lipseşte întotdeauna certitudinea.

  7. ciprian94 spune:

    … bunicul a murit fără ca eu să fiu aproape de el, m-am bucurat că am zărit pe chipul său un zâmbet când am ajuns să-l văd… asta se întâmpla acum 7 ani parcă…astăzi am primit o veste tristă pot spune, un fost coleg de liceu a murit… aceiaşi vârstă, 35… iertare pentru cuvintele astea…

    1. Irina spune:

      Poate a fost mai bine așa, că n-ai fost martorul momentului final 🙂 . Îmi pare rău pentru colegul tău de liceu. 😦 Încearcă să alungi superstiția celor două cifre sau să o transformi în altceva 🙂 .

  8. Bursucel spune:

    Fiecare pierdere aduce cu sine porția de tristețe, în fața căreia cuvintele pălesc…
    Potecuța are dreptate – e chiar răscolitor felul în care ai evocat episodul acesta. Mai mult nici eu n-aș ști ce să spun…

Cuvântează, dacă ți-este voia!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s