Confesiunile unei chiriașe (3)

       Începutul noului an școlar părea să nu aducă nicio schimbare. Aceleași uniforme vișinii, aceleași priviri iscoditoare din toate colțurile careului de gaițe, aceleași discursuri plictisitoare rostite de la tribună.Toamnă blajină, cu soare blând și mireasmă de ardei copți plutind peste balcoane.

      Într-o bună zi , la prânz, doamna B. nu și-a mai ițit podoaba capilară roșcată în ușa de la bucătărie, nici Ema nu mi s-a mai strecurat, alergând mărunt, printre picioare. Mai bine, aveam să mănânc în liniște, la adăpost de săgețile ochilor viperini. Absența s-a prelungit până pe înserat, când vecina, cocheta Geta, a adus teribila veste: doamna B. căzuse pe stradă, își fracturase piciorul și fusese dusă la spital.

      Anunțul m-a luat prin surprindere. Am uitat de libertate, de televizor și de tot.  Dintr-o dată, a început să-mi fie teamă să stau singură în toată casa. Doar auzisem atâtea povești despre bietul nebun de la trei, care își pierduse mințile din deștept ce era. Dacă până și ai lui dorm cu ușa încuiată și cuțitul lângă ei?  Ziua în care sărmanul cu mintea rătăcită a alergat ore în șir pe scări a fost un adevărat coșmar. Îi urmăream pașii, cu respirația tăiată, în spatele ușii, construind scenarii demne de cele mai sângeroase filme de groază. Noaptea ce a urmat nu am închis un ochi. Măcar Ema de mi-ar fi ținut companie, dar cine să o scoată la plimbare? Nu, mai bine să stea acolo unde e, la fătuca aceea de la doi, care se topește de dragul ei.

       Au urmat vizitele de rigoare, la spital. Revedeam, după ani, saloanele reci, cu paturi de fier, mirosind a boală, amintire  alungată a primei copilării. Doamna B. nu se putea deplasa, iar diagnosticul era unul deloc încurajator. Fractura de șold avea slabe șanse să se vindece, în condițiile unui diabet avansat și ale vârstei înaintate. După o lună de spitalizare, a fost adusă acasă, însoțită de o rudă îndepărtată ce avea să o îngrijească permanent, singura fiică a bătrânei locuind la București. Perioada ce a urmat a întrecut, de departe, tot ce trăisem până atunci. Boală, neputință, miros de bătrânețe și de moarte, rude cu priviri hulpave aliniate în jurul patului, așteptând un deznodământ ce tot întârzia. Într-un moment de singurătate, doamna B m-a chemat și mi-a încredințat micul nostru secret: un pachețel cu micile ei economii, pe care urma să îl ascund în buzunarul interior al paltonului vișiniu, însemnat cu un buchețel de levănțică, în șifonierul din camera mea. Neștiută de nimeni, câteva luni la rând, comoara s-a tot adunat. Zilele mele treceau la fel, între emoția lucrărilor de control și amintirile prăfuite ale doamnei cu păr violet.

       Într-o zi călduță de primăvară, frigiderului i s-a oferit concediu cu termen nelimitat. O doamnă tare nesuferită și un domn țeapăn, fost militar, au început să o viziteze tot mai des pe doamna B. Se auzea că vor locui aici permanent, până în ceasul final, când își vor lua și plata, apartamentul mult râvnit de toate rubedeniile adulmecând pe la uși până atunci. Nu mai era loc și pentru mine. După vacanța de Paști aveam să mă mut. Unde? Nici eu nu știam, din moment ce tanti Didina, prietena de nădejde a gazdei, încă nu se întorsese din voiajul prelungit  de la Piatra Neamț. Așa că mi-am făcut bagajele și mi-am luat bun-rămas, lăsând în urmă doar  plicul  ascuns în buzunarul de la piept al paltonului vișiniu, cu parfum de levănțică, din dulap.

 

 

Anunțuri

12 comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. Drugwash spune:

    Uimitoare asemănare de destine! Nu detaliez acum, aş ştirbi frumuseţea povestirii tale. 😉

    1. Irina spune:

      Mi-ai stârnit curiozitatea 🙂 .

      1. Drugwash spune:

        Cine ştie, poate într-o zi, cînd va fi momentul, voi povesti. Să-mi aduci aminte. 😉

  2. GEGELUTZ spune:

    Offf, măi, Irinucă, prin ce momente urâcioase ai mai trecut prea de timpuriu! Trebuie să fi fost o perioadă tare tristă pentru copilul care erai pe atunci. Mi-a stârnit emoții puternice povestirea ta! Te îmbrățișez cu drag! 🙂

    1. Irina spune:

      Pe atunci nu prea conștientizam prin ce trec, nici nu îmi făceam atâtea griji, ca acum 🙂 . Emoțiile sunt mai mari astăzi, când privesc în urmă.
      Toate cele bune și ție, Gina!

  3. Foarte interesenta povestea… astept continunarea. 🙂 E vremea cand erai la liceu?

    1. Irina spune:

      Da, în clasa a X-a. 🙂

  4. Ana spune:

    Experiente ,ca lectii! 🙂 Pacat ca nu intreaba nimeni daca dorim sa le invatam… 😛

  5. Irina spune:

    Ehei, dar și de ne-ar întreba… Cine s-ar mai înțelege cu noi atunci? 😆

  6. Poteci de dor spune:

    Off, Irina.. prin câte ai trecut…

  7. redsky2010 spune:

    eu am experimentat treaba cu chiria mai tarziu, in facultate. am rezistat cu greu un an si am avut cosmaruri mult timp dupa aceea… e greu printre oameni straini, dar cum altfel sa ne scuturam din cuibarul confortabil al copilariei? 🙂

  8. Bursucel spune:

    Îmi place felul în care povestești în aceeași măsură în care mă întristează destinul conturat din rândurile așternute. Mi-ar plăcea să cred că toate întâmplările astea triste își vor găsi sfârșitul într-un final. 🙂

Cuvântează, dacă ți-este voia!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s