Îmi place să ascult discuțiile oamenilor. Aș putea fi acuzată de indiscreție. I-aș spune, mai degrabă, curiozitate pentru tot ce mă înconjoară. Pe stradă, în autobuz, la piață. Le aud fără să vreau. Cuvinte prinse în fugă, frânturi de viață peste care modelez chipuri și brodez adevărate povești.
Discuție în microbuz, dimineața, în drum spre serviciu.
Nepot și mătușă se întâlnesc întâmplător . Se salută călduros (fără pupăturile de rigoare), apoi se întreabă de sănătate.
-Da’ tactu-mare ce mai face?
-Ce să facă? Cu picioarele lui, face fizioterapie acum. A spus doctorul că o să ajungă în cărucior până la urmă, nu mai ține mult așa.
-Da cre’ că are ceva ani!
-Păi a făcut 84, acu’, luna asta. Da’ el se ține bine, așa, nu-i dai. Are și gagică, alta, n-o mai are pe aia, a schimbat-o ( râde nepotul, încurcat).
-Ei, o fi zicând și el, săracu’, să aibă cineva grijă de el la bătrânețe…
-Nooo, că are menajeră, îi spală, îi calcă, îi face mâncare…P’asta nici n-o primește în casă, să nu-i ia ceva.
Mătușa a rămas fără cuvinte. S-ar închina, dar mai e o stație până la prima biserică. Nepotul trebuie să coboare, a ajuns la destinație. Mătușa îi face urări de sănătate pentru toată familia. Rămasă singură, își face cruce cu limba și se gândește, înciudată, că parcă prea mult îi iubește viața pe unii, zău așa!
