Stare de urgență

112

      Copil firav și sensibil, am cunoscut prea devreme mediul spitalicesc autohton, cu saloane aglomerate, paturi de fier, aer clorinat și pereți scorojiți, cum numai în filmele de război mai poți vedea. Am supraviețuit miraculos, ar spune unii, la trei ani, unei enterocolite infecțioase destul de urâte și de atunci, posesoare pe viață a unui intestin iritabil, m-am tot plimbat prin fel de fel de cabinete,  am încercat nenumărate tratamente, din postura bolnavului care se simte pe moarte, dar căruia nimeni nu pare să-i găsească leacul. Un fleac, ar spune unii. Da, un fleac, dar destul de supărător încât să îmi perturbe semnificativ viața personală, socială și profesională. Dar să lăsăm fleacurile și să trecem la lucruri mai importante.

     Cum obișnuiesc ca în fiecare an să îmi fac o evaluare destul de amplă a stării de sănătate, mi-am rezervat și anul acesta concediul de vară în acest scop, hotărâtă să beneficiez de această dată de serviciile sistemului medical de stat, în conturile căruia virez lunar o sumă destul de mare pentru salariul meu, aflat sub limita supraviețuirii. M-am pregătit să aștept cât va fi nevoie și am pornit la drum. Primul pas: programarea la medicul de familie. Asta dacă nu vrei să plătești în plus. N-am vrut, că doar am plătit destul lunar, zadarnic până acum (paralel cu serviciile medicale private la care am apelat mai mereu), așa că am așteptat. Ar fi fost prea frumos ca așteptarea să ia sfârșit aici. O nouă programare, pentru analizele medicale. Oferta, extrem de redusă de altfel, din moment ce doar două mai aveau fonduri la momentul când am intrat în posesia trimiterii salvatoare: unul la Spitalul TBC (ultimul loc în apropierea căruia aș fi vrut să ajung) și un altul în celălalt capăt al orașului, dar care părea, după o rapidă căutare pe Internet, demn de încredere. Am optat pentru al doilea, care (surpriză!) în momentul când am telefonat deja terminase fondurile, așa că am avut neasemuitul privilegiu de a primi o programare în termen de o lună și jumătate. Nefiind pe moarte și socotind că la data respectivă voi fi tot în concediu, am așteptat. Partea bună e că laboratorul mi-a oferit servicii de excepție, partea rea e că mi-a fost depistată o disfuncție a tiroidei, culmea, biochimic exact opusul a ceea ce simptomele evidente par să indice. Al treilea pas, programarea la medicul de specialitate, după o  nouă încercare de programare la medicul de familie (aflat în concediu, că doar e luna august). Asistenta, cu o voce extrem de amabilă, mi-a sugerat subtil că m-ar putea primi chiar în după-amiaza aceea, dar, dacă vreau cu trimitere, abia peste o săptămână îmi poate face loc în agendă. Aștept. Încă o săptămână. Și așa nu sunt nerăbdătoare să aflu diagnosticul. Nu mor eu într-o săptămână, dacă am supraviețuit atâta vreme sistemului acestuia bolnav.

     Ieri eram hotărâtă să scriu despre peripețiile prin care trebuie să treacă un bolnav căruia veniturile nu îi permit să beneficieze întotdeauna de servicile medicale private. Am amânat, din lipsă de timp. Asta fără să bănuiesc prin ce voi trece azi. O oprire de câteva ore la Urgențe, cu întâmplări care depășesc imaginația oricărui locuitor al unui stat civilizat al mileniului III. Se trezește fratele de dimineață cu amețeli puternice și senzație de pierdere a echilibrului la mers, pe partea stângă. Panicată, sun la 112, mi se cer detalii suplimentare, apoi sunt întrebată dacă nu avem cumva cu ce să ne ducem până la spital (?!), că nu au nicio ambulanță disponibilă la momentul respectiv, deci va dura destul de mult (normal, de vreme ce pacientul era conștient și se ținea pe picioare, doar nu era să trimită ei bunătate de mașină pe drum pentru așa un fleac). Aleg, cum e și normal, varianta mai rapidă, așa că ajungem pe cont propriu la spital, ne prezentăm la Primire Urgențe, este preluat de o asistentă (nu din proprie inițaitivă, că nu te întreabă nimeni de sănătate dacă nu strigi, poate doar gardianul preocupat să nu fie certat că pacienții nu stau cuminti la locurile lor), i se ia tensiunea, apoi ni se spune să așteptăm până ne va striga cineva, că medicii intră la raport, deci va mai dura. Și a durat, și a durat, cam la vreo două ore și ceva. Asta în prima etapă. Este strigat din nou și luat la Urgențe medii, fără însoțitor, situație care se repetă identic și pentru alți pacienți, unii bătrâni aflați într-o stare vizibilă de confuzie și invaliditate fizică, deci practic incapabili să își descrie simptomele și să interacționeze cu medicii, nu mai spun să se descurce singuri. Așteptăm pe la uși, nicio veste, nimic. Pacientul dipărut fără urmă. După vreo 45 de minute mă sună. Pacientul, aflat într-o altă aripă a spitalului, în fața cabinetului ORL. Pornesc prin labirintul de holuri și scări și îl găsesc, livid,  abia vorbind. După ce îi recoltaseră sânge, deși le spusese că i se face rău în astfel de momente, l-au luat de mână și l-au plimbat până la cabinetul respectiv, unde l-au lăsat singur în sala de așteptare. Într-un spital. Iar lui, după cum prevăzuse, i s-a făcut rău. S-a întins pe scaune, a așteptat să își revină, apoi ne-a sunat și am continuat așteptarea. Bun, înțeleg că însoțitorii n-au ce căuta în sala de consultații, că doar medicii știu ce au de făcut. Atunci de ce sunt lăsați pacienții singuri pe holuri, în situații de risc?

     Medicul ORL-ist mă lasă să intru în cabinet, dar nu am voie să spun nimic, pentru că o deranjez. Doar pacientul trebuie să răspundă la întrebări (pacient care e de-a dreptul debusolat pentru că nu are experiență în astfel de situații, din fericire sau nu pentru el, și care uită să menționeze simptome sau detalii relevante). Săgetată în mod repetat de privirile vizibil deranjate ale medicului și ale asistentei, agasate probabil de un așa însoțitor care pare să știe prea multe,  ies pe hol și aștept. E dus apoi la Neurologie, unde așteptarea se prelungește deja incredibil de mult, apoi trimis din nou la ORL. La final, adică după vreo 5 ore de la plecarea de acasă, primim o rețetă adusă de o asistentă. Atât. Nu am avut acces la analize, deși am solicitat, nu am putut vorbi cu medicul de la Primire Urgențe, care a scris și rețeta. Nu ne-a explicat nimeni nimic. Nimic. Noroc că, forțată de împrejurări, am tot citit de-a lungul timpului destul de multe despre boli și am înțeles la ce se referă diagnosticul de pe rețetă. Fratele îmi spune că nici lui nu i s-au dat prea multe lămuriri, medicii au vorbit mai mult între ei și s-au arătat mai puțin preocupați să îi explice și pacientului problema de care suferă. Pur și simplu, m-am simțit ca in romanele kafkiene, plimbați halucinant și fără rost într-un labirint fără ieșire. Zero comunicare. Îmi amintesc că parcă altfel stăteau lucrurile în copilăria mea. Aud că și acum ar sta altfel la alte spitale, nu la cel de Urgență.

     Surpriza finală întrece orice măsură. Farmacista ne întreabă ce concentrație să ne dea, că pe rețetă nu scrie. Mă întorc cu rețeta la Urgențe, indignată, reușesc să mă strecor în sala secretă de primire, îmi iese în cale o asistentă și mă ia la întrebări, îi predau rețeta și îi spun, culmea, tot eu rușinată, că doamna doctor nu a precizat concentrația, apoi o identific de la distanță și pe doamna doctor, care aruncă hârtia cu un ,,Ete fâssss! Să i-o dea pe cea mai mică…”și își continuă conversația captivantă la birou, printre paturi și pacienți în așteptare. Iar noi ne întoarcem acasă și căutăm pe net informații edificatoare. Și plănuim o vizită la un cabinet privat, cât mai curând..

     Înțeleg, poate nu a fost o problemă gravă, poate i-am deranjat cu nimicurile noastre (o amețeală amărâtă, ete fâss!). Sau poate aș fi înțeles dacă acum doi ani, la același spital, tot la Primire Urgențe, nu aș fi trecut prin situații asemănătoare, pacientul fiind tatăl meu,  care avea tensiunea 24, acuza amețeli, dureri puternice de cap, vedere dublă, parestezie pe o jumătate a corpului, vărsături. Pacient care, după ce a fost preluat de ambulanță, a fost lăsat să zacă pe holul spitalului, pe targă, până am ajuns eu acolo, pacient pentru care a trebuit să alerg pe holuri să caut (eu, însoțitorul) o infirmieră, pentru că nimeni nu îl auzea ca simte nevoia să urineze (îi administraseră medicamente pentru scăderea tensiunii, acasă) sau pur și simplu nu le păsa. Pacient pe care medicul de la Urgență, după un consult rapid, a refuzat să îl interneze, ignorând parcă simptomele și afirmând că e o simplă dischinezie biliară, asociată cu o inflamație a prostatei, deși eu îmi lăsasem toată rușinea la o parte și tot sugeram că ar fi un accident vascular cerebral (da, eu, o neavizată, m-am gândit la asta, era mai mult decât evident pentru un om cât de cât citit). Pacient care a fost internat abia după ce a început să strige de pe targă ,,Nu mă lăsați să mor, băieți!”, cu capul atârnându-i într-o parte. Toată bâlbâiala a durat atunci de la 11 la 16-17, finalizată cu o tomografie (după multe atenții îndesate peste tot), internare la Neurologie,  conectare imediată la injectomat cu anticolagulante, o spitalizare de 10 zile și tratament pe viață. M-am întrebat cu groază atunci, ce s-ar fi întâmplat cu tatăl meu dacă nu avea atunci însoțitor? L-ar fi lăsat să moară? Ce se întâmplă cu atâți alți bolnavi care nu au familie? Care nu pot fi păziți permanent, cărora nu are cine să le cumpere medicamente, scutece, mâncare? (da, în spitalele din România serviciile oferite sunt doar pe jumătate). Cine cheamă asistenta pentru ei? Cine cheamă infirmiera să îi schimbe așternutul? Cine ? Își iau rudele concediu fără plată ca să suplinească lipsa de personal medical? Să le pună plosca? Să îi spele și să le dea mâncare cu lingurița? Mama, pensionară fiind, a stat acolo neîntrerupt, 10 zile, dar fără ea nu știu cum s-ar fi desfășurat lucrurile. Cum poate fi lăsat un bolnav care acuză dezechilibru singur pe holurile spitalului? Să i se facă rău și să își revină singur? Cum de nimeni nu l-a văzut în momentele astea? Asta în condițiile în care lipsa de personal de care se tot vorbește mie nu mi s-a părut astăzi vizibilă. Cadre medicale de toate vârstele și de toate rangurile se plimbau pe holuri și tot deschideau ușile cabinetelor, zâmbitoare și aparent fără griji, în timp ce, la un pas, pacienți de toate vârstele și cu tot felul de afecțiuni așteptau și tot așteptau să îi întrebe și pe ei cineva ceva. La Primire Urgențe. Și nu o dată. Nu pot să nu mă gândesc imediat la ”Moartea Domnului Lăzărescu”. Mi s-a părut exagerat atunci, dar apoi realitatea mi-a confirmat că viața bate filmul uneori.

       Mă gândesc cu groază la experiențele de acest gen care ar mai putea urma. Mă gândesc dacă nu cumva casa îți oferă mai multă siguranță decât mediul spitalicesc. Mă gândesc că un spital privat ar fi mai mult decât necesar în acest oraș. Un spital în care și persoanele singure, fără însoțitor, să fie tratate cum se cuvine, fără a le fi pusă viața în pericol, așa cum este normal și civilizat. Mă gândesc și nu pot să fac nimic. Gândesc și mă minunez,  e tot ce mai pot să fac.

Anunțuri

22 de comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. Mélanie spune:

    te-am citit cu emotie si tristete, caci stiu ca n-ai exagerat nimic si ca asta-i situatia-n multe spitale din România… 😦 am trait-o la fata locului cu mama mea(RIP) acum 8 ani, un cosmar ce m-a marcat profund…
    * * *
    @”realitatea mi-a confirmat că viața bate filmul uneori.” – în franceza se zice: realitatea bate si depaseste orice fictiune… ultimu’-ti paragraf mi-a reamintit frazele prietenilor mei din Pitesti…
    * * *
    sanatate, curaj si numa’ bine, azi si mereu… cu drag, Mélanie

    1. Irina spune:

      Mulțumesc, dragă Mélanie 🙂 . A fost o vreme când mergeam la spital/doctor cu speranța că acolo nu mi se poate întâmpla nimic rău, dimpotrivă. Acum merg cu teamă.

  2. Poteci de dor spune:

    Offf, Doamne!! Îmi pare rău că ai trecut prin asta. Nici nu ştiu ce să mai spun. Înţeleg, de multe ori, şi punctul lor de vedere. Da, şi ei au copii şi ei merită mai mult respect şi salarii mai mari. Dar cu ce sunt eu vinovată că trăim în ţara asta? De ce pe pacient trebuie să se răzbune? Pentru modul absolut mizerabil în care unii se comportă, nu au nicio scuză.
    Sănătate multă, Irina! Şi fratelui tău!

    1. Irina spune:

      Mulțumim, Potecuțo! Eu nu cred că numai salariile mici sunt cauza. Aceeași situație e și în învățământ, sistem pe care îl cunosc din interior. Cine își face datoria și-o face și voluntar, dacă pe el nu îl lasă sufletul altfel. Eu nu aș munci mai mult dacă aș avea un salariu mai mare pentru că deja dau tot ce pot și acum. Un adevărat medic nu ar putea să trateze așa un pacient, indiferent care e condiția socială a acestuia și câți bani are în portofel. E crezul lui de medic să încerce să îi ajute pe toți. Sunt multe bube în sistem. Personalul insuficient explică orele de așteptare chiar și la Primire Urgențe. Îmi povestea o cunoștință, asistentă, că un asistent are sub supraveghere mult mai multe saloane decât îi este posibil, practic, să îngrijească așa cum se cuvine. Apoi birocrația îi omoară și pe ei, au de completat hârtii peste hârtii pentru orice nimic. Subfinanțarea e cauza principală, ca și în învățământ. Statul nu acordă fonduri suficiente pentru medicamente și hrană, așa că pacienții le cumpără pe unele din afara spitalului, la fel materialele de igienă. Totuși, asta nu scuză atitudinea unor medici și lipsa lor de profesionalism . Am întâlnit și oameni devotați, extraordinari, dar prea puțini în comparație cu ceilalți 😦 .

      1. GEGELUTZ spune:

        Trist si al dracului de adevarat, din pacate, tot ce ai expus in articolul tau, Irina! Am avut si eu parte de cateva astfel de experiente si ma gandesc cu groaza la cele viitoare. Nici nu am cuvinte sa-mi exprim revolta fata de situatia din spitalele si cabinetele noastre! Este adevarat, salariile sunt penibile, lipsurile sunt majore dar…suntem atat de multi romani platit in bataie de joc pentru munca noastra…unde o sa ajungem daca ne inraim cu totii si cautam sa ne razbunam pentru neajunsurile noastre pe cine gasim la indemana? Sper sa fiti bine tu si fratele tau, poate este de la caldura, oboseala sau alta cauza minora acea ameteala a lui! Numai bine, Irinuca! 🙂

        1. Irina spune:

          Mulțumim, Gina, și noi sperăm să fie ceva trecător 🙂 .

  3. Drugwash spune:

    Sper să nu fie grav. Însănătoşire grabnică!

    1. Irina spune:

      Mulțumim, Dragoș, și noi sperăm la fel. 🙂

  4. july spune:

    Sanatate, Irina, si ai dreptate sa cauti si a doua opinie dupa modul in care a fost tratat .

    1. Irina spune:

      Mulțumesc, July! Am bănuit că, văzându-l pe picioare, nu o să îi dea prea mare atenție. Dar la ora aceea nu știam unde am fi putut să mergem, la privat trebuia programare, s-ar fi întârziat prea mult. Am sunat la Urgențe, cum e și normal într-un stat civilizat.

  5. fosile spune:

    Sanatate!
    Inteleg si stiu cum e, caci am trecut prin asta.
    Diferenta e ca pe mina n-au putut sa ma rupa de pacienta-sotia mea- pina n-am vazut-o in pat, cu tratamente, cu perfuzii.
    Intr-un alt caz-eram eu destul de grav-am facut scandal .Se pare ca e o solutie.
    Adica pe banii mei, pe timpul meu si sanatatea mea ei ma plimba de colo colo?
    Si-au facut facultatea pe banii mei.Sa se ocupe de mine echivalentul in ani si dupa aceea n-au decit sa mearga unde vor.
    Scuza-ma, m-am ambalat!

    1. Irina spune:

      Și pe bună dreptate! Mulțumim, sperăm să fie bine. 🙂 Da, și eu mă gândeam azi că numai scandalul ar fi o soluție, disperată, dar singura care te mai poate ajuta să atragi atenția asupra celor în suferință dragi ție. Să îi sperii cumva, să îi trezești, să nu te lași manipulat. Dar nu sunt eu în măsură să reacționez așa, ceilalți membri ai familiei nici atât. Mă uitam la toți acei oameni, majoritatea bătrâni, resemnați, care așteptau și tot așteptau.Alți oameni pe tărgi, la un pas mai încolo. Iar ei plimbau cafelele și își dădeau binețe zâmbitori, probabil povestind ce au făcut cu o zi înainte. Abia după 9 au început să se miște. La un moment dat, a venit un infirmier și i-a dat jos și din cărucioare pe cei care nu fuseseră aduși degeaba așa, că nu mai au voie, i-a mutat pe scaunele normale. Apoi, când erau strigați, se chinuiau însoțitorii (nu infirmierii) să îi ducă de braț în sala de primire urgențe (că doar erau medii, mai puteau să aștepte). Nu altfel a fost situația cu tatăl meu, totuși, care mult nu mai avea și își pierdea cunoștința în fața noastră. Probabil asta și așteptau, altfel nu era suficient de grav ca să îi acorde atenție.

  6. racoltapetru6 spune:

    Mă gândesc cu groază că și eu trebuie să-mi fac cât de curând niște analize și investigații. Sper să nimeresc într-un mediu mai primitor și să nu mă stresez atât de mult precum ai pățit-o și tu. Fiindcă mai sunt oameni buni și devotați în sistemul de sănătate. Oameni care nu se gândesc numai la câștig, așa cum spunea un proaspăt student la medicină, fiind întrebat de ce vrea să devină medic: „Pentru că, în ciuda problemelor salariale, un doctor poate câștiga destul de mult”. 🙄

    1. Irina spune:

      Da, sunt și astfel de oameni, medicul meu de familie ar fi un exemplu, am mai cunoscut și alții, dar prea puțini, parcă 😦 . Mulți medici care lucrează la stat au și cabinet privat, unde își schimbă radical comportamentul. E de înțeles, interesul lor imediat e să își atragă pacienții la cabinetul particular.

  7. Alex spune:

    Of, of! Îmi pare rău că ai trecut prin asemenea experienţă urâtă. Acum o lună, am fost şi eu cu mama la urgenţe, care a făcut o entorsă urâtă la un genunchi. Binenţeles că eu am rămas pe afară, deşi trebuia să o sprijin, căci nu putea să păşească singură… Ca la noi! Din păcate, din rău în mai rău, deşi aşteptăm cu toţi să intrăm în normalitate…
    Multă sănătate şi zile mai vesele, dragă Irina! 🙂

    1. Irina spune:

      Mulțumesc, Alex 🙂 . Se pare că așa este peste tot, e o problemă națională 😦 .
      Numai bine și vouă!

  8. cafeauata spune:

    Unde esti tu, Tepes, doamne?
    Iti doresc sa fie ultima experienta de acest fel, iar fratelui tau, sanatate multa!

    1. Irina spune:

      Mulțumim 🙂 .

  9. geladumi spune:

    M-am intristat citind experienta nefericita prin care ati trecut, dar nu ma mira deloc, Irina, am avut si eu parte de astfel de manifestari si daca am incercat sa pun punctul pe „I” nu neaparat cu scandal, mi se tranteau niste injectii in dusmanie…Eram „aia de la 9” )9- fiind rezerva in care eram spitalizata). Colega de salon a facut un flegmon de toata frumusetea in urma tratamentului injectabil si eu n-am fost de acord nici in ruptul capului sa-mi faca injectiile o practicanta din anul intai de la postliceala, pentru ca o cunosteam, abia de stia sa scrie cand mi-a fost eleva, avea probleme de memorare s.m.a.Am fost si la privat si nici nu pot face comparatie, chiar daca totul are un cost! Doar stau si ma intreb cu amaraciune, banii mei, aia multi dintr-un salariu mizerabil de bugetar care se duc spre sanatate, imi vor fi vreodata de folos? !

    1. Irina spune:

      Am trecut și eu prin clipe de chin, acum câțiva ani, cu o practicantă care ar fi trebuit să îmi facă o injecție, intravenos. M-a întrebat dacă sunt de acord și am acceptat, gândindu-mă că în ultimul an de studii o ști măcar atât, dar rău am făcut. M-a înțepat de 3 ori, serul îmi râmânea sub piele, începuse să se umfle. Erau două și se tot uitau și se mirau, iar eu insistam, deja în culmea disperării, să renunțe și să cheme o asistentă. 🙂 Într-un final, și-au călcat pe mândrie/prostie și au chemat-o. Constat că lipsa asta de profesionalism, superficialitatea, sunt trăsături ale generației tinere în orice domeniu și o spun deși fac și eu parte din această generație. Nu e vorba despre o stângăcie normală pentru un tănăr lipsit de experiență, ci despre incompetență gravă 😦 . În legătură cu banii care merg la asigurarea de sănătate, și eu mă consolez cu gândul că făra aceasta nu aș beneficia de spitalizare, la nevoie, că, în rest, mai mult la servicii private am apelat până acum.

  10. Dan spune:

    În primul rând, cele mai sincere urări de însănătoşire grabnică !
    Dar, cu riscul de a te supăra, să ştii că tocmai „modelul” occidental este cel care a dus, şi duce la înrăutăţirea lucrurilor. Faptul că-i copiem pe „civilizaţi”. Eu ştiu din surse reale dar ai văzut probabil şi tu în filme că îm majoritatea ţărilor occidentale (cele cu pretenţii) prima dată când ajungi la Urgenţă eşti pus să completezi un formular. Iar formularul, deşi conţine, la derută probabil, mai multe rubrici, nu are decât un singur scop : acela de a se verifica dacă eşti sau nu asigurat. Iar dacă nu eşti asigurat, te dau, politicos ce-i drept, pe uşă afară, de nu te vezi.

    1. Irina spune:

      Mulțumim 🙂 .
      Nu am cunoscut serviciile medicale din afara granițelor decât din auzite sau din filme. N-ar fi singurul domeniu în care copierea modelului occidental mai mult strică decât ordonează lucrurile. Mie îmi este mai cunoscută situația din învățământ. Totuși, noi platim asigurarea aceasta și tot cu indiferență am fost tratați.

Cuvântează, dacă ți-este voia!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s