Eu și marea

Mare

        Am cunoscut-o cu ceva ani în urmă, la vârsta maturității. Visam valuri albastre mângâindu-mi tălpile cu spuma lor dantelată, nisip de aur încrustat cu scoici, soare blând, zbor lin de pescăruși, liniște și intimitate. Mi s-a arătat cu totul altfel. Mirosul puternic de pește, mâl și alge m-a lovit de cum am coborât din tren. Nici agitația din gară nu prevestea ceva mai bun. Plimbarea prin Constanța mi-a alungat, pentru moment, presimțirile sâcăitoare. Un oraș nou, clădiri interesante, parcuri, fântâni , ruine, un popas agreabil venit în întâmpinarea pasiunii mele pentru fotografie. Garsoniera micuță din centrul orașului era și ea pe placul meu: cameră spațioasă, baie modernă, bucătărie utilată complet,  terasă cu fotolii, cu vedere spre o grădină umbrită de brăduți, flori și, în primul rând, liniște. Liniște și răcoare. Părea perfect. Asta până când să dau ochii cu Ea, Măria Sa, Marea.

         O întindere de apă fără margini, deprimantă și înspăimântătoare, de un verde-cenușiu murdar. La o primă vedere, am avut tendința să-mi întorc privirile spre mal, spre pământ, așa cum o fac de fiecare dată în fața imensității terifiante a cerului înstelat. Mă dureau ochii și mă simțeam copleșită de niște trăiri care numai a bucurie și poftă de viață nu aduceau. Ce mi-a fost dat să văd pe uscat nu era nici pe departe mai plăcut. Pe nisipul cenușiu, un mozaic multicolor de prosoape, rogojini, șezlonguri și umbrele. Printre ele, foci. Multe foci. Prăjindu-se la soare, una lângă alta, furându-și ultimele molecule de aer curat. Mirosul de mâl devenise deja supărător. Foamea îmi tot dădea târcoale, dar simțeam că nu pot să înghit nimic, nici măcar o jumătate de piersică parfumată. Nu în acel miros. Și nu acolo, oriunde, dar acolo nu. Prea multă carne și prea puțin spirit. Un vid al sentimentelor înspăimântător. Trupuri despuiate și atât. Bâtrâni cu pielea atârnându-le grotesc, femei tinere sau doar crezându-se așa, cu sânii goi legânându-se flasc în mers, alături de copii și de soți, oprindu-se la o șuetă pe șezlonguri cu rubedeniile sau prietenii, într-o complicitate a instinctualității scăpate din cușca rațiunii, în regim canicular.

       Din fericire pentru mine și spre disperarea mulțimii, soarele s-a ascuns printre nori, așa că distracția s-a sfârșit mai repede chiar decât mă așteptam. Dar mai urma o zi. Noaptea a plouat torențial, mă bucuram în taină, gândindu-mă că voi scăpa. N-a fost așa. Astrul zilei a răsărit și mai înverșunat, doar îi avea pe toți cei mulți de partea lui. Am pornit spre altă plajă și pe drum m-am bucurat de singurul moment plăcut al călătoriei: într-un loc mai retras, am admirat zborul pescărușilor, valurile spălând pietrele, m-am lăsat mângâiată de briză și am adunat câteva scoici. Apoi coșmarul a reînceput. Altă plajă, dar același nisip cenușiu care îmi intra enervant până și sub unghii și de care cu greu am scăpat ajunsă  acasă, același soare orbitor, parcă și mai pârjolitor, aceleași trupuri zăcând ca vitele în soare, aceleași chipuri lipsite de expresie, același zumzet necontenit. Mi-am îndesat bine pe cap pălăria de soare, mi-am pus ochelarii să nu mai văd nimic și, la adăpostul unei umbrele uriașe, am așteptat să se termine bâlciul, imună la toate insistențele de a încerca apa aceea bolnavă măcar cu vârful degetelor. Și a trecut. Am jurat să nu mai repet niciodată experiența. Cel puțin atât timp cât din toate sursele împrăștiate cu generozitate de alții nu văd să se fi schimbat ceva. Și până acum m-am ținut de cuvânt.

        Visez încă la marea mea albastră, cu valuri dantelate, la răsăritul pe care nu am reușit să-l văd, la o plajă pustie pe care să fiu doar eu și El. Fără cărnuri încinse și hohote de animale în călduri. Doar liniște, emoție și atât.

Anunțuri

11 comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. Poteci de dor spune:

    Îmi făceam griji că am eu o problemă. Acum m-am liniştit. Înţeleg perfect sentimentul tău 😉

    1. Irina spune:

      Cât mă bucur că nu sunt singura ciudată! . Adică nu știu dacă ar trebui să mă bucur 🙂 .

      1. Poteci de dor spune:

        Eu zic să ne bucurăm şi atât, nu ne mai întrebăm…

  2. Ionescu Elena spune:

    eu ador infinitul….nu stiu de ce….parca ma simt mai in viata cand vad orizontul hat departe…fie la mare, fie la campie…))) in rest da, nici noua nu ne place la mare…din motivele de mai sus…am fost la mare acum cativa ani si sg amintire placuta a fost o plimbare pe mal, la sfarsitul zilei…cat despre ape albastre si plaje pustii…hmmm asta e un cliseu as zice, indus de filme……exista, insa pe taramuri straine si indepartate….))))

    1. Irina spune:

      Paradoxul e că nici pe mine spațiile terestre largi nu mă sperie, ba chiar îmi plac, cu picioarele pe pământ mă simt în siguranță. Am eu ce am cu apa și cerul 😆 . Cât despre filme, recunosc că mi-am hrănit toată copilăria și adoescența din filme și cărți. Am trăit mai mult în imaginație decât în realitate, de-asta m-a și dezamăgit realitatea de fiecare dată, dar absolut de fiecare dată, prin comparație 😦 .

  3. Pishky spune:

    Mie-mi place tare mult marea. La fel de mult cum îmi place și muntele.
    Iar poza ta este demențială!

    1. Irina spune:

      E mare lucru să te poți simți bine peste tot. Așa, la modul ideal, dacă nu mi-ar face rău soarele, și mie mi-ar plăcea. Dar pe o plajă pustie, cum scriam 😉 .

  4. racoltapetru6 spune:

    Eu am cunoscut marea cu două fețe. Una la începutul lui iunie (deci în afara sezonului), cu aer proaspăt, soare acceptabil și valuri blânde. A doua oară era pe la mijlocul lui septembrie, asemănătoare cu cea pe care mi-ai descris-o mai sus, cu vânt puternic, valuri nervoase și mirosuri dezgustătoare. Aș aștepta o a treia întâlnire, pentru a mă edifica, dacă se poate. 😉

    1. Irina spune:

      Așa mă gândeam și eu, dacă va mai fi să o vizitez, să fie în afara sezonului estival.

  5. Bursucel spune:

    Măi, deja suntem 3 pe plaja aia pustie. Ce ziceți, fetelor, ne luăm o barcă să ne mai treacă nostalgia mării? 😉

  6. Alex spune:

    Eu cred că va veni şi acea zi când vei găsi marea exact ca în visele tale. Când nu te aştepţi, natura îţi oferă surprize dintre cele mai plăcute. Eu nu credeam că marea poate fi turcoaz ca-n ilustrate şi calendare şi am avut ocazia să o văd odată chiar aşa.
    Numai bine, Irina! 🙂

Cuvântează, dacă ți-este voia!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s