Eu și marea

        Am cunoscut-o cu ceva ani în urmă, la vârsta maturității. Visam valuri albastre mângâindu-mi tălpile cu spuma lor dantelată, nisip de aur încrustat cu scoici, soare blând, zbor lin de pescăruși, liniște și intimitate. Mi s-a arătat cu totul altfel. Mirosul puternic de pește, mâl și alge m-a lovit de cum am coborât din tren. Nici agitația din gară nu prevestea ceva mai bun. Plimbarea prin Constanța mi-a alungat, pentru moment, presimțirile sâcăitoare. Un oraș nou, clădiri interesante, parcuri, fântâni , ruine, un popas agreabil venit în întâmpinarea pasiunii mele pentru fotografie. Garsoniera micuță din centrul orașului era și ea pe placul meu: cameră spațioasă, baie modernă, bucătărie utilată complet,  terasă cu fotolii, cu vedere spre o grădină umbrită de brăduți, flori și, în primul rând, liniște. Liniște și răcoare. Părea perfect. Asta până când să dau ochii cu Ea, Măria Sa, Marea.

         O întindere de apă fără margini, deprimantă și înspăimântătoare, de un verde-cenușiu murdar. La o primă vedere, am avut tendința să-mi întorc privirile spre mal, spre pământ, așa cum o fac de fiecare dată în fața imensității terifiante a cerului înstelat. Mă dureau ochii și mă simțeam copleșită de niște trăiri care numai a bucurie și poftă de viață nu aduceau. Ce mi-a fost dat să văd pe uscat nu era nici pe departe mai plăcut. Pe nisipul cenușiu, un mozaic multicolor de prosoape, rogojini, șezlonguri și umbrele. Printre ele, foci. Multe foci. Prăjindu-se la soare, una lângă alta, furându-și ultimele molecule de aer curat. Mirosul de mâl devenise deja supărător. Foamea îmi tot dădea târcoale, dar simțeam că nu pot să înghit nimic, nici măcar o jumătate de piersică parfumată. Nu în acel miros. Și nu acolo, oriunde, dar acolo nu. Prea multă carne și prea puțin spirit. Un vid al sentimentelor înspăimântător. Trupuri despuiate și atât. Bâtrâni cu pielea atârnându-le grotesc, femei tinere sau doar crezându-se așa, cu sânii goi legânându-se flasc în mers, alături de copii și de soți, oprindu-se la o șuetă pe șezlonguri cu rubedeniile sau prietenii, într-o complicitate a instinctualității scăpate din cușca rațiunii, în regim canicular.

       Din fericire pentru mine și spre disperarea mulțimii, soarele s-a ascuns printre nori, așa că distracția s-a sfârșit mai repede chiar decât mă așteptam. Dar mai urma o zi. Noaptea a plouat torențial, mă bucuram în taină, gândindu-mă că voi scăpa. N-a fost așa. Astrul zilei a răsărit și mai înverșunat, doar îi avea pe toți cei mulți de partea lui. Am pornit spre altă plajă și pe drum m-am bucurat de singurul moment plăcut al călătoriei: într-un loc mai retras, am admirat zborul pescărușilor, valurile spălând pietrele, m-am lăsat mângâiată de briză și am adunat câteva scoici. Apoi coșmarul a reînceput. Altă plajă, dar același nisip cenușiu care îmi intra enervant până și sub unghii și de care cu greu am scăpat ajunsă  acasă, același soare orbitor, parcă și mai pârjolitor, aceleași trupuri zăcând ca vitele în soare, aceleași chipuri lipsite de expresie, același zumzet necontenit. Mi-am îndesat bine pe cap pălăria de soare, mi-am pus ochelarii să nu mai văd nimic și, la adăpostul unei umbrele uriașe, am așteptat să se termine bâlciul, imună la toate insistențele de a încerca apa aceea bolnavă măcar cu vârful degetelor. Și a trecut. Am jurat să nu mai repet niciodată experiența. Cel puțin atât timp cât din toate sursele împrăștiate cu generozitate de alții nu văd să se fi schimbat ceva. Și până acum m-am ținut de cuvânt.

        Visez încă la marea mea albastră, cu valuri dantelate, la răsăritul pe care nu am reușit să-l văd, la o plajă pustie pe care să fiu doar eu și El. Fără cărnuri încinse și hohote de animale în călduri. Doar liniște, emoție și atât.