Confesiunile unei chiriașe (1)

          Ieri mă tot lamentam că sunt în criză de inspirație. Ei, iată că salvarea a sosit mai repede chiar decât aș fi crezut, dat fiind că noaptea care tocmai a trecut a fost una mai mult albă decât neagră pentru mine.  Am avut niște emoții teribile pentru fratele meu, care azi are proba scrisă de licență, așa că de pe la 4 n-am mai închis un ochi. Am închis eu toate ușile și ferestrele, să nu mai aud zgomotele de afară, mi-am pus dopuri în urechi, nici gând să mă mai viziteze Moș Ene. În schimb, m-au vizitat atâtea amintiri din lunga și aventuroasa mea experiență de chiriașă, de-mi venea să aprind lumina și să le notez, cu liniuțe, pe hârtie. Păi despre ce-aș putea eu povesti mai cu spor dacă nu despre gazdele mele dragi, una mai simpatică decât alta, și despre amabilitatea cu care s-au întrecut să îmi facă șederea în casa lor mai plăcută?

        Totul a început pe la 14 ani, când am fost mutată, mai cu voie, mai fără voie, la oraș și nu oriunde, chiar la bloc. Un adevărat răsfăț, nu altceva! Nu vă mai spun că din balcon priveam direct în curtea liceului, doar avuseseră grijă ai mei să fiu atât de aproape, încât nu cumva să mă rătăcesc sau să fiu în pericol de a fi lovită de vreo mașină traversând strada. Gazda, doamna B. , trecută de 70 de ani,  roșcată, cu ochi verzi viperini și un zâmbet cuceritor și, mai ales, cu multe recomandări, nici nu se putea altfel. La picioarele ei, un ghem de blană lătrător (tot roșcat, să vezi coincidență!), care avea să devină coșmarul meu până în ziua grelei despărțiri. Ema. Sau Emma, nu se știe la ce eroină de roman sau de telenovelă s-o fi gândit stimabila doamnă când a botezat-o așa. Draga de ea! Nu știu dacă atunci s-a născut sau doar s-a accentuat antipatia mea pentru câinii mici. Prin definiție, câinele e un animal de pază și protecție. Câine e un husky, un labrador, un ciobănesc, un setter, dar nu o arătare gălăgioasă, cu fundiță, cârlionți și care abia îți ajunge la glezne, bună doar pe post de sonerie. Dacă vrei un animal de companie mic și drăgălaș, o pisică ar fi o alegere mai bună, totuși. E, în primul rând, mai curată, nu lasă bomboane plăcut mirositoare prin casă, nu e atât de gălăgioasă și, mai ales,  are personalitate.  Așa că de la Ema încoace mi se trage disprețul profund pentru pechinezi, bichoni, chihuahua și alte specimene canine de aceeași talie, iertată fie-mi îndrăzneala de a recunoaște acest gând criminal demn doar de personajele lui Caragiale.

         Am conviețuit cu Ema un an și jumătate. Cu Ema și nu numai cu ea. Pentru ea sacrifica doamna B. chifteluțele mele, ba chiar și ciorbița din borcanele pregătite cu grijă de mama. Mă îndoiesc că și dulceața care se înjumătățea de la o zi la alta era tot pentru stomăcelul delicat al Emei. A fost suficientă o singură încercare de a-i sugera stimatei că nivelul lichidului din borcan era la jumătate față de ziua precedentă ca să declanșez o adevărată avalanșă de acuze, doar era o doamnă care se respecta, nu se cobora ea la astfel de fapte condamnabile. Din acel moment am disprețuit-o și pe ea. Niciodată nu am suportat să fiu mințită sau furată. Dovezile erau clare, chifteluțele nu ieșeau la număr, iar pe borcan făcusem semne cu markerul (o să spuneți că eram nebună, dar după câteva săptămâni în care nu mi-a ajuns mâncarea, deja nu mai rezistam să înghit și să tac, cum mă sfătuiau ai mei). Chiria era chirie, nu îmi gătea ea, nu mâncam împreună (aduceam mâncarea de acasă, gata preparată), iar ai mei îi mai aduceau și alimente de la țară, în afară de chirie. Iar ea tot se înfrupta din mâncarea mea.

      După o lună, doamna B a considerat de cuviință să îmi mai aducă o colegă de suferință, o ingineră din orașul vecin, angajată la Combinat.  Schimbarea nu m-a afectat prea mult, mai ales că nu a trebuit să împart cu ea camera mea. Faptul că am avut peste tot camera mea a fost, poate, singurul avantaj al șederii mele cu chirie, un lux de care nu mă bucurasem nici acasă, în căsuța noastră modestă pe care o împărțeam cu bunicii. De atunci am dat de gustul intimității, al singurătății, al liniștii. Mi-a fost foarte greu să mai pot împărți camera cu cineva, chiar și numai pentru perioade scurte. O schimbare s-a produs, totuși. Trebuia să ne furișăm amândouă în așa fel încât să nu prindă de veste vecinii că în apartament ar locui trei persoane în loc de una, cum declarase doamna la Asociație. Pericolul cel mai mare era la vecina de vizavi, Rusoaica, o bătrânică uscățivă, cu ochi metalici, iscoditori și părul alb ca laptele. Strategiile noastre au dat rod până într-o zi, când Rusoaica a deschis ușa exact în momentul în care eu urcam scările spre apartament. Luată prin surprindere și complet netalentată în ale minciunii, ca și acum, am înlemnit. Am uitat de discursul gazdei, învățat pe de rost, am uitat că ar fi trebuit să mă prefac indiferentă și să urc la etajul superior. N-am fost în stare decât să o iau la fugă, înapoi, pe scări, în urechi cu amenințările furioase ale bătrânei, mulțumită că pânda ei nu fusese în zadar.

        Mariana era o fată de treabă. Vorbeam destul de puțin, eram un copil pe lângă ea. Cea mai mare parte a timpului liber și-o petrecea gătind sau dormind. Nici nu ar fi avut ce să facă altceva, într-o casă în care privitul la televizor era strict interzis, iar cititul era permis doar la veioză și până la o anumită oră, pentru economia la curent. Ne împrietenisem oarecum și asta o deranja inexplicabil pe doamna B, de parcă s-ar fi temut de un complot. Ne-a interzis să mai mâncăm împreună, ba chiar să stăm la discuții prea lungi. Mariana m-a scos din încurcătură când, după ce mă învârtisem un sfert de oră în jurul gândacului negru și uriaș de pe noptiera mea, m-am dus și am trezit-o în miez de noapte. A lovit cu un papuc, râzând, arătarea care pe mine mă umpluse de fiori. Doar nu mai văzusem nicăieri așa ceva până atunci.

       Primul meu an de chiriașă a trecut așa, cu bune și cu rele. M-am acomodat cu traiul de la oraș, ba chiar a început să îmi placă. Cu toate că singura mea distracție erau cărțile și micul radio pe baterii de pe birou (tot pentru economie de curent). Televizorul se stricase în mod miraculos, iar gazda nu părea să fie deranjată de asta. În scurtele ei plecări de după-amiază, am descoperit, cu un ochi la ușă și cu urechea ațintită să-i aud pașii pe scări, că nu era chiar așa. Încă o minciună scoasă la iveală. Urmăream pe furiș un serial făcut de italieni, Fantaghiro. Eram topită după Prințul Întunericului (Nicholas Rogers) și evadam într-un univers miraculos, cu pietre vorbitoare și șoricei drăgălași, gata să dea o mână de ajutor în lupta pentru triumful iubirii.

Nicholas Rogers

          După ani, am regăsit într-un caiet de matematică portretul actorului, creionat de o colegă talentată, la insistențele mele și ale altor două-trei colege ce încă își mai hrăneau imaginația din filme și cărți.

          La scurt timp, a venit și rândul frigiderului să ne părăsească. Dar despre asta vă voi povesti într-un episod următor 🙂 .

Anunțuri

47 de comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. Poteci de dor spune:

    Ai, ai… am fost norocoasă, aş spune. Când am intrat la facultate, tata i-a spus mamei „orice dar numai în casă cu o babă să nu ajungă fata” 😀
    Am stat 4 ani într-un apartament cu trei camere cu încă două fete (la început, desigur. După ceva timp, eram câte doi în cameră :oops:) Şi la noi dispărea mâncarea din frigider dar deh… fiecare lua de la fiecare, nu ne puteam supăra prea tare. La tine a fost muuult mai rău.
    Aştept continuarea….

    1. Irina spune:

      Ai mei sunt mai conservatori, iar diferența de vârstă dintre mine și ei este destul de mare. Pe mine m-au dus la babe tocmai pentru siguranță, să nu cumva să cad pradă ispitelor orașului 😆 . Pe de altă parte, la cămin n-aș fi rezistat, mai ales cum erau căminele de licee atunci, cu 16-20 de paturi în cameră. Mi-a plăcut mereu singurătatea, liniștea. Am fost și un copil, apoi adolescent sensibil, bolnăvicios. Aveam și regimul meu alimentar mai dificil. Mai mult, singura mea obligație era să învăț, nu se punea problema să gătesc sau să îmi port singură de grijă ;). La facultate tot la gazde am stat, urmează să povestesc. Abia cand m-am angajat am pus capăt chinului. Puteam să îmi port singură de grijă, trecusem de mult de vârsta majoratului, aveam salariul meu 😆 .Tot chiriașă mă numesc, dar măcar nu mai stau cu proprietarii în aceeași casă. Eu am exagerat un pic aici, am scos în evidență doar părțile mai puțin plăcute, dar au fost și părți bune. Acum îmi amintesc cu plăcere de toate aceste pățanii 🙂 .

  2. GEGELUTZ spune:

    Tiii, ce amintiri de groază mi-ai trezit, Irinucă! Eu am stat o singură dată în gazdă, nu de bunăvoie, obligată de împrejurări şi a fost probabil cea mai urată perioadă din viaţa mea. În chirie stau şi acum dar cu baba şi moşul în casă doar atunci am stat. Brrrr…

    1. Irina spune:

      Adevărul este că și eu mă întreb cum am rezistat 😆 . Acum nu mă mai văd în stare. Plângeam la fiecare sfârșit de săptămână, când mă duceam acasă și le făceam tot felul de reproșuri. Amenințam că mă voi certa rău de tot cu gazdele, să mă dea afară. Dar ai mei îmi spuneau să suport, că sunt în casă străină, că așa e la gazdă, oriunde m-ar duce, ar fi la fel, că și mama a stat tot așa. La cămin nu puteam să stau. Să îmi închirieze un apartament ar fi fost prea scump și nu ar fi avut ei curaj să mă lase să stau singură acolo, la 14 ani. Probabil ei le considerau niște mofturi de copil, știindu-mă și mai rebelă, la vremea lor trăiseră în condiții mult mai vitrege (fără electricitate, fără baie în casă etc) 🙂 .

      1. GEGELUTZ spune:

        Ei, asta este, ne-am călit şi noi. 😀 Mai ales tu, că ai pornit de la o vârstă atât de fragedă pe drumul ăsta dur al haiduciei. Îmi dau seama cât de greu ţi-a fost. Poate în episoadele următoare o să mai povestesc şi eu mai multe din aventurile mele printre străini. 🙂

        1. Irina spune:

          Chiar te rog să ne povestești, mai facem schimb de impresii. Așa făceam și cu alte colege de liceu care stăteau în gazdă. Nu știu cum se face că mie întotdeauna ale lor îmi păreau îngerași pe lângă zmeoaicele mele 😆 .

          1. GEGELUTZ spune:

            Deocamdată, mi-e stricat calculatorul de acasă, aşa că nu pot să mă desfăşor prea tare. Promit să mă revanşez când îl repar. O zi plăcută şi un weekend zâmbăreţ! 🙂

  3. racoltapetru6 spune:

    Văd că ai avut și tu o copilărie zbuciumată și plină de frustrări. Eu am învățat la un cămin de băieți și nici viața noastră nu era mai bună. Niciodată nu ne ajungea mâncarea și pedepsele corporale erau la ordinea zilei. Dar am trecut cu bine peste toate și acum îmi amintesc, totuși, cu nostalgie de acei ani minunați!

    1. Irina spune:

      Toate aceste întâmplări ne-au transformat în cei care suntem azi, ne-au făcut mai puternici și mai capabili să ne descurcăm singuri. Și eu îmi amintesc cu emoție de acele vremuri 🙂 .

  4. Fairytale spune:

    Ce aventuri ai mai avut si tu. Acel film imi placea si mie, mi-ar placea sa-l revad pentru ca nu l-am vazut cap coada. Zi buna sa ai!

    1. Irina spune:

      Nici eu nu cred să-l fi văzut complet. Am mai prins frânturi pe la TV, în ultimii ani, dar nu mai aveau, parcă, farmecul de atunci 😦 . Actorul îmi place și acum, ce-i drept, încă nu mi-am schimbat gusturile 😆 .

  5. Drugwash spune:

    Ah, ce amintiri mi-ai readus! Am văzut Fantaghiro de mult de tot… am uitat ce actriţă era în rolul principal, dar era drăguţă. Pfuai, butoaie de melancolie îmi curg pe cap… Mă duc să-mi prăjesc ciupercile pînă nu se strică şi revin să citesc pe îndelete. 🙂

    1. Irina spune:

      Nu mă întreba de actriță, că prea puțin m-a interesat, doar ca parte din subiect 😉 . Să te bucuri de ciuperci și să-ți priască! 🙂

      1. Drugwash spune:

        Eh, fiecare cu ce-l doare. Nici eu n-am „bucurii” la prinţi – doar la prinţese. 😀

        Cred c-a fost prima oară în viaţă cînd am prăjit ciuperci. Îmi plac, dar nu mă hazardez să cumpăr; pe astea le-am primit şi ar fi fost păcat de ele. Am ronţăit „picioruşele”, au ieşit acceptabil – noroc cu piperul şi pătrunjelul. Ah… şi cu ţuica! 😆

        1. Irina spune:

          Să îți fie de bine! Mie ciupercile îmi par cam grețoase, oricum le-aș prepara, dar țuica taie greața 😉 . Mi-e teamă să cumpăr de la piață sau să le culeg eu (la țară creșteau în anumite zone, unde se depozitase gunoiul de grajd, la fostul C.A.P.), prefer să iau de la supermarket. Eu le folosesc mai mult la pizza sau în loc de carne, la ardei umpluți, de exemplu. Mâncărică de ciuperci nu am gătiti niciodată, mai ales că prăjelurile nu îmi fac bine 🙂 . Tot ce e gustos mie nu îmi priește :(( .

          1. Drugwash spune:

            Săr’na, adevăru-i că m-am răsfăţat. Mă rog, faţă de rutina mea zilinică. 🙂

            Îmi pare rău că ai acele probleme, pierzi atît de multe din viaţă din cauza lor – şi nu mă refer doar la mîncare ci şi restul. Ai fost la un control amănunţit, să nu fie cumva de la fiere? Poate e strangulată sau dereglată ca funcţie…

            Eu din fericire nu mai am probleme cu mîncarea de mult, deşi în copilărie am avut destule, nu-mi priau diverse alimente sau combinaţii. Aş putea trăi numai cu untură pe pîine, la nevoie. Bine, şi cu ţuica alături. 😀

            Ciupercile le poţi pune la o ciulama, dacă o suporţi. Dar cum eu deja făcusem două ulcele de ciulama (goală) la rînd, nu am riscat să mai fac una şi cu ciuperci, că mi-e c-ar fi rămas acolo nemîncată – prea multă făină. 🙂

            1. Irina spune:

              Dacă ai ști câte controale mi-am făcut, n-a rămas centimetru neinvestigat 😆 . Bani aruncați zadarnic, timp și energie irosite, speranțe risipite. Nu cred să fi ratat vreo ramură a medicinei. Tratamente fără număr, de la alopate la naturiste, homeopatice, acupunctură, presopunctură etc. Am prea mult spirit, asta e, și prea puțină carne 😉 . Dezechilibru fatal sau, cel puțin, chinuitor. Pe scurt, am o colită, cum i se spunea pe vremuri, sindrom de intestin iritabil, cum i se spune acum. N-am auzit pe nimeni să se vindece de așa ceva, toate cercetările din prezent tot asta susțin. Nu există vindecare, nu i se cunosc cauzele, doar factorii agravanți (stres, anumite alimente, frig, oboseală etc). La mine, stresul e principalul. Nu e o boală fatală, doar sâcâitoare. Acum sunt într-o fază foarte bună față de alți ani. Pentru un om sănătos poate părea chinuitor, dar eu m-am obișnuit, nu duc prea mult dorul alimentelor interzise. N-aș muri dacă le-aș mânca, aș petrece doar mai mult timp în baie (aș mai avea și dureri, ce-i drept), dar îmi repugnă asta atât de mult încât prefer să respect indicațiile și să mă simt cât de cât bine.. Analizele îmi ies întotdeauna bune, de la analize de laborator la ecografii, radiografii, tomografii, dar eu nu mă simt bine. Cauza e de natură mentală, ar trebui să îmi spele cineva creierul 😆 . Să nu mai gândesc atât de mult, să nu mai simt atât de intens 🙂 . Ar trebui să mă mai nasc o dată, altfel 😆 .

              1. Drugwash spune:

                Să înţeleg că nu te uiţi suficient de mult la teveu? Că ăia spală creierul în stil barbar! 😆

                Hm, dacă mie mi-a priit atît de mult Brăila, poate ţie ţi-ar prii Ploieştiul. 😛 Glumesc, oraşul ăsta nu poate prii nimănui, e blestemat, de cînd au aruncat americanii cu bombe în ’44.

                Cred că va trebui să găseşti un vraci adevărat, care ştie ce face. Mi-e teamă că specia asta a dispărut sau e pe cale de dispariţie… Dar continuă să-l cauţi. Nu la oraş, ci departe, undeva într-un loc izolat. Medicina modernă, oficială, e o enormă minciună.

                1. Irina spune:

                  Din păcate, eu mai cred doar în vracii din povești 😉 . Sunt fidelă până la moarte progresului științific, cu toate riscurile sale. Mai ales vaccinurilor 😆 (că tot e o adevărată conspirație pseudoreligioasă acum împotriva lor). Vracii te pot vindeca doar reușind să îți modeleze autosugestia, deci ar fi vorba despre o autovindecare. Omul are capacități psihice pe care încă nu și le-a descoperit și dezvoltat suficient. Da, singur s-ar putea vindeca, SINGUR, nu prin energii magice. Iar de vraci care să îmi pomenească de lumina credinței, nici nu vreau să aud 😆 . Atâtea boli fatale au fost învinse în timp (ciuma, holera, tuberculoza), grație descoperirilor medicinei . Care era rata de supraviețuire înainte? Care era durata medie de viață? Undeva pe la 40 de ani, poate și mai mică. Progresele medicinei, ale științei în general, nu pot fi negate. Când te doare o măsea de simți că sari pe pereți, un analgezic care își face efectul în 15 minute e de preferat leacurilor naturale, de exemplu. Ce zici despre operațiile cu anestezie? Ai fi preferat să îți fie scos apendicele pe viu? Ce ne-am fi făcut fără antibiotice? Orice plagă deschisă era supusă infecțiilor, se murea de septicemie pe capete. Nu neg efectele secundare, ele există, dar vorba unui medic al meu, când cele pozitive sunt evident mai mari, merită riscul, le suportăm și pe cele negative, mai ales că acestea nu sunt imediate și au rată de manifestare foarte mică. Doar nu o să trăim o veșnicie. Așa că eu spun un da hotărât medicinii moderne, cu deschidere spre cele alternative, pentru probleme mai ușoare, cum ar fi un guturai, o migrenă sau o indigestie. Le-am încercat și pe cele alternative, fără folos (mai puțin vracii din munți, la care o să mă duc doar când o să mi se lovească în cap povești rozalii cu îngerași bucălați și dumnezei binevoitori, cu barbă albă). Și până la urmă tu ești perfect sănătos? Cei din jurul nostru sunt perfect sănătoși? Nu mă omoară pe mine o biată colită, fiecare are problemele lui, dacă ar fi leacuri pentru ele, am fi nemuritori 😆 . Și iar ajung la ce vorbeam mai devreme, la selecția naturală. 🙂 Natura se autoreglează continuu.

                  1. Drugwash spune:

                    Şi dacă oamenii ar fi nemuritori iar medicina nu face altceva decît să scurteze viaţa pentru a evita suprapopularea?
                    Bat cîmpii, e mai uşor de crezut varianta asta.
                    Apropo: ‘vraci’ vine de undeva din rusă şi e echivalent cu medic sau, mă rog, vindecător. 😉 Iar eu mă refer la cunoştinţele antice, reale şi funcţionale, dintre care marea majoritate s-au pierdut. Subiectul ăsta e complex, n-avem şanse să-l epuizăm.

                    1. Irina spune:

                      Medicina asta modernă pe care o incriminezi tu are o istorie de vreo 200 de ani, e abia la început, aș spune, uitându-ne la istoria omenirii. Nu știu să fi fost confirmate cazuri de nemuritori înainte de apariția medicinei moderne 😉 . Poate doar în Biblie, unde oamenii începuturilor se pare că ar fi trăit sute de ani 😆 .
                      Da, vraci e un altfel de vindecător, nici eu n-am spus altceva. Are o aură mitică, totuși, de poveste. Vracii aștia tratau cu plante, substanțe din natură, tot felul de amestecuri create, bioenergie, un fel de psihoterapie și/sau rugăciune (că erau zei, spirite sau alte divinități). Asemenea leacuri sunt și acum, doar că altfel ambalate și comercializate. Moda naturistelor e încă în floare. Sunt destul de agresivi și de sâcâitori. Acum văd că e la modă vindecarea prin conștientizarea cauzei bolii, care întotdeauna e mentală.
                      Constat că ție chiar îți place să te tot întorci în trecut, ai tu impresia că atunci era mai bine 🙂 . Și îți place să crezi că tot ce ne înconjoară e învăluit într-o aură de mister, că sunt forțe necunoscute la mijloc, că toți conspiră să ne facă viața mai rea acum 🙂 .
                      Subiectul nu o să îl epuizăm nu atât pentră că e complex, ci pentru că ambii vom continua cu ideile proprii, oarecum contradictorii, la infinit 🙂 .
                      Sunt o persoană imposibil de convins, crede-mă, orice încercare mă face să caut și mai multe argumente în sprijinul principiilor mele 😉 .

                    2. Drugwash spune:

                      Adevărul e undeva, acolo. Amîndoi alergăm spre el, fiecare pe drumul lui. Eu doar povestesc ce văd pe drumul meu. Tu faci cum te îndeamnă sufletul. Aş vrea să ne fie bine amîndurora. Sper să fie posibil. 😉

                    3. Irina spune:

                      Eu cred că adevărul e altul pentru fiecare 😉 . Deocamdată, cert este că pentru mine a venit ora somnului. După cum vezi, sunt foarte grijulie cu sănătatea mea 😆 Noapte bună!

                    4. Drugwash spune:

                      Adevărul e unic – diferă doar unghiurile din care acesta e privit. 😉

                      Somn uşor! 🙂

  6. Ana spune:

    Haaaa…la tine l-am vazut pe mult frumosu’….aveai dreptate!☺
    Si eu am urmarit Fantaghiro si eram in limba dupa print…:P
    Cat cu chiria…uof,uof…la mine a fost perioada de rebeliune din viata,cand am ales cu inima,nu cu mintea…

    1. Irina spune:

      Tot după acesta sau după cel angelic, că erau doi? 😆 Am impresia că cel blond a rămas cu prințesa la final, nici nu se putea altfel. Nu știu ce s-a întâmplat cu acesta. Probabil s-a căit sau a fost pietrificat, ca să fie cu happy-end 😆 .

      1. Ana spune:

        Asta…ca era malefic si ma intriga foarte tare…la vremea aia inca nu-mi placeau blonzii

        1. Irina spune:

          Mie îmi plăceau blonzii, dar cînd l-am văzut, a fost dragoste la prima vedere, excepția care confirma regula 😆 . De obicei, personajele negative sunt mai complexe, au personalitate, sunt seducătoare, cele pur pozitive sunt cam fade, așa.

          1. Ana spune:

            Ai dreptate: maleficii intriga intotdeauna.
            Mno…acum,desi e tardiv, imi plac si mie blonzii.

  7. Drugwash spune:

    Într-o bună zi va trebui să mă confesez şi eu. Bine, mi-ar lua mai mult de-o zi. 😀

    Îţi vine să-ţi smulgi părul din cap de oftică, atunci cînd eşti „minor”, încerci să le explici părinţilor – sau, mă rog, tutorilor legali – că lucrurile stau într-un anume fel, iar ei nonşalant să-ţi arunce că „ei au trăit mai rău decît tine”, că „nu e chiar aşa cum spui, e clar că exagerezi/fabulezi” şi alte asemenea dovezi de „superioritate”. E adevărat, or avea cele mai bune intenţii (de obicei), da’ dacă nu se pricep să le transforme în realitate fără a crea suferinţă (inutilă) propriilor copii, de ce nu ascultă măcar de vocea bunului-simţ care spune să verifici acuzaţiile înainte de a le respinge ca nefondate?! Ah, n-ai idee cît am „fiert” pe chestia asta şi cum a evoluat (sau mai bine zis, involuat) relaţia dintre mine şi ai mei…

    Partea proastă e că mi-ai făcut brusc poftă de dulceaţă, care mi s-a terminat de muuuuuult… 😥

    1. Irina spune:

      Aaa, dacă ar fi să le spun pe toate, mi-ar lua cel puțin pe jumătate din cât am trăit până acum 😆 . Am 17 ani numai de stat cu chirie, ultimii opt mai liniștiți, ce-i drept.
      Ei, vezi de ce nu îmi doresc eu copii 😉 ? Mă tem (sunt sigură, nu mă tem) că nu aș putea să îi asigur nici măcar copilăria pe care am avut-o eu, ba l-aș mai și face să sufere, involuntar. Eu am avut o copilărie frumoasă, nu pot să spun că mi-a lipsit ceva. Tata a fost agronom, agricultura era la mare preț pe atunci, avea salariu destul de bun, plus primele pe care le primea în funcție de producția obținută. Cu hrana ne-a fost cât de cât mai ușor, locuind la țară. Am avut saci de jucării, lăzi de cărți, nici nu le mai știu numărul. Acum nu îmi mai permit să îmi cumpăr o carte :). O carte de calitate pentru copii costă de la 50 de lei în sus. Ei, atunci eu primeam câte 4-5 cărți din acelea lunar, poate și mai des. Celebrele cărți rusești, le am și acum. Viața mea a devenit dificilă în adolescență, nu a fost așa de la început.
      Lucrând cu cei mici, am văzut ce diferențe există între copii, de la hainele pe care le poartă la alimentele pe care le au la pachet, de la posiblitatea unui tratament în cea mai bună clinică la lipsa acestei posibilități. Sunt copii care au, poate, mai mult decât le-ar trebui, care se bucură de păpuși sau mașini de câteva sute de lei noi și copii cărora părinții abia le pot cumpăra pachețelul zilnic, nu mai vorbesc de jucării. Copii care au văzut deja câteva capitale europene și copii care nu au ajuns nici în orașul vecin. Copiii nu înțeleg, la vârsta aceea, ei suferă. Ca să nu mai spun de cât l-ar face să sufere cei din jur, iar eu nu prea aș putea face mare lucru să schimb asta. Oricât de aproape de copil ar fi părinții, oricât l-ar susține, la vârsta adolescenței e foarte greu să-l faci să înțeleagă de ce e marginalizat, de ce i se pun porecle, de ce alții se bucură de iubiri împărtășite, iar el nu și tot așa. Nu aș putea să îmi asum nici cel mai mic risc în această direcție. Aș condamna un om, cu siguranță cel mai drag mie (sunt conștientă că iubirea maternă e mai presus de orice tip de atașament), la suferință. Nu am garanția că dintr-un specimen ca mine ar putea ieși un altul cu alte trăsături și mai usor adaptabil junglei, care să răzbească și să se descurce mai bine. Nu îl pot educa în această direcție. Iar decât să treacă prin ce trec eu, mai bine nu. Că n-o să-l aștepte nicio recompensă pe vreun norișor pentru că a fost drept sau pentru că și-a făcut datoria în viața asta.

      1. Drugwash spune:

        La o privire sumară, ai dreptate în tot ceea ce spui. Dar dacă ne gîndim mai mult, aceeaşi logică ar duce la concluzia că noi nici n-ar trebui să existăm fiindcă oricum vom muri cîndva. 😯

        Da, poate acel copil ar avea perioade mai grele, însă la un moment dat va sta în puterea lui (şi a altora ca el) să schimbe lucrurile, să (îşi) facă viaţa mai frumoasă. Altfel vor exista şi vor prolifera numai copiii de bani gata fără nimic în tărtăcuţă, care întotdeauna au avut totul la îndemînă şi nu au habar ce înseamnă suferinţa deci nu vor simţi niciodată compasiune, milă, faţă de nimeni. Iar acei copii vor creşte şi vor deveni omenirea de mîine. Atunci chiar că nu am merita să mai existăm pe faţa Pămîntului.

        Ce zici, vrei să contribui la extincţia rasei umane sau…? 😉

        1. Irina spune:

          Nu, ar trebui să procreeze doar indivizii viabili, ca să zic așa. Adică selectați genetic, după mai multe trăsături (IQ, rezistență fizică, sănătoși, psihic echilibrat etc). Și ar trebui permisă ameliorarea genetică la oameni. La animale, treaba asta o rezolvă selecția naturală. Cei slabi mor înainte să ajungă la maturitate și să dea naștere altora. Omul e , totuși, un animal, inteligent, dar tot animal rămâne. Până și în ritualurile de reproducere tot asta primează, indivizii puternici sunt aleși. La om s-a cam uitat de legea asta. Se fac tot felul de alianțe, urâții și slabii au și ei perechea lor, suntem ținuți în viață prin tot felul de trucuri. Asta nu ne ajută ca specie, dimpotrivă, degenerăm. Nici măcar intelectual se pare că nu mai progresăm. Îndrăznesc să numesc și cauza: religia-cancerul umanității, frâna pusă permanent evoluției, viermele care roade din interior.
          Nu neapărat copiii de bani gata merită să supraviețuiască, sunt atâția copii din familii sărmane, robuști, rezistenți, sănătoși și chiar cu IQ dezvoltat. Dar, de cele mai multe ori, se pierd pentru că banii omenirii sunt investiți în cei care nu au cum să ajute societatea, fie pentru că sunt idioți (dar au bani), fie pentru că sunt niște legume, cu boli foarte grave, irecuperabile etc. Banul ține acum loc de selecție naturală. În curând nu o să ne mai ajungă resursele naturale ale planetei, prea mult ne-am înmulțit 😆 .Sunt împotriva ajutoarelor sociale. E crunt ce spun, dar asta e legea supraviețuirii. Scapă cine poate.
          Practic vorbind, nici nu aș putea să am grijă de o familie, cu atât mai puțin de un copil. Nici nu aș putea să duc o sarcină, fizic, eu abia mă țin pe picioare 😆 . Crede-mă, e mai bine așa 😉 . Și nu o spun din egoism, dimpotrivă. Mă revoltă să văd părinți cărora li se spune să întrerupă sarcina, pentru că la analize s-au depistat nereguli, dar ei ignoră avertismentele și dau naștere unor ființe chinuite, care nu se vindecă niciodată. Se cheltuiesc sume uriașe pentru menținerea în viață a acestor indivizi, zadarnic. Majoritatea rămân niște legume și trăiesc conectați la aparate. Oare nu acesta este egoism? Umanismul nostru a cam ajuns prea departe, nu crezi? 🙂

          1. Drugwash spune:

            M-ai băgat în corzi. 🙂

            E adevărat că ar trebui să primeze şi să procreeze indivizii cu calităţile enumerate de tine la început. Ei ar trebui să fie baza societăţii, cei ce ne organizează tuturor viaţa. Desigur, cu cinstea, corectitudinea şi adevărul mînă în mînă – nu ca în realitate.

            Totuşi, nu-mi permit să neg dreptul la viaţă al oricui nu se încadrează în standardele respective. Sînt cazuri nefericite, e adevărat; să reamintesc faptul că fosta mea parteneră de viaţă (nu cea cu care am fata) are la rîndul ei un copil autist de 25 de ani care necesită îngrijire permanentă? Dar ce altceva mai are pe lume? Fratele i-a murit acum vreo 20 de ani, la numai 37 de ani. Tatăl s-a dus cu ani în urmă, mama s-a dus şi ea de cîteva luni. În atare situaţie te întrebi care-i rostul vieţii, ce mai ai pe lume. Ea are un copil, aşa cum e. Nimeni nu ştie ce are în cap o fiinţă de 25 de ani care nu ştie nici să spună „mama”… dar să-i iei dreptul la viaţă numai fiindcă n-o înţelegi sau nu e ca tine?

            Înţeleg să scurtezi suferinţa extremă a cuiva care se chinuie cu o boală în stadiu terminal. N-am putut şi n-aş putea vreodată să stau lîngă o persoană aflată în asemenea situaţie şi să-i zîmbesc spunîndu-i că totul va fi bine – aş minţi şi aş muri odată cu ea, puţin cîte puţin, clipă de clipă. Dar sînt persoane care îşi depăşesc eventualul handicap şi realizează, creează ceva concret, poate mai bine decît o fac persoane „normale”. De ce nu ar avea şi ei dreptul la viaţă?

            E greu să decizi cine are şi cine nu acest drept. Îţi pot oferi dovadă fosta mea „gagică” de acum 25 de ani, singura blondă din viaţa mea, care e suplă ca o scobitoare şi are un băiat perfect sănătos, plin de bun-simţ, student la medicină veterinară. Bursucelul, dacă vrea, îţi poate spune propria poveste, dar din cîte am văzut are o fată frumoasă, deşteaptă, ambiţioasă şi bine proporţionată fizic. Aşa că se poate, dincolo de „recomandările” celor ce nu vor ca naţia română să prolifereze. Totul e să ai dorinţa în suflet.

            Vreau să spun că nu încerc să te influenţez sau să te acuz. Doar povestesc din experienţa de viaţă, atît. Cu cît omul e mai bine informat, cu atît poate lua decizia cea mai corectă, dacă e vorba de decizii. Dar informarea e bună oricum. 😉

            1. Irina spune:

              Dacă aveam dorința în suflet, cu siguranță nu țineam cont de riscuri, la ce încăpățânată sunt 😆 . Poate ce aduc eu ca argument pe aici e tocmai o încercare de a găsi pretexte pentru lipsa instinctului matern, complet absent, de când mă știu 😉 . Instinct ce nu e, după mine, decât o capcană a naturii, dar mai bine mă stăpânesc, văd că n-am susținători nici pe aici 😦 . Poate tocmai de-asta îmi lipsește acest instinct, e un fel prin care natura îmi arată că nu sunt aptă de asta. Ca atunci când ți-e poftă de sărat pentru că ai lipsă de sodiu în organism sau de dulce pentru că ți-a scăzut glicemia. Crede-mă că sunt informată, am văzut destule cazuri, doar lucrez cu copii, în ultimii ani astfel de cazuri s-au cam înmulțit. Iar includerea lor în învățământul de masă e o mare greșeală, după mine. Am și în familie. Și crede-mă că nu îi văd pe acei părinți fericiți. Dar nu mai au încotro. Au intrat în joc și trebuie să joace până la capăt. Iubesc ființa aceea chinuită așa cum e, e normal, dar nu poți să spui că e bine că s-a întâmplat așa sau că îi face măcar mulțumiți, ca părinți. Viața lor și a ființei respective devine un chin. Nu cred că viața are neapărat un rost, pur și simplu e. Atât timp cât nu accepți existența unei ființe superioare care trage sforile, cine i-ar putea stabili un rost? Sau poate are un rost intrinsec, perpetuarea speciei și evoluția acesteia, ameliorarea ei. Există doar scopuri individuale, pe care fiecare și le stabilește în funcție de opinia proprie despre rostul vieții. Un rost în viață, demn de om ca animal inteligent, poate fi să faci o mare descoperire științifică, să scrii o carte (sau orice produs cultural), să creezi ceva nou, să contribui la îmbunătățirea traiului pe Pâmânt etc. De ce nu, un rost în viață poate fi și să ai grijă de propria persoană, dacă asta te face fericit, să investești în tine, să îți faci traiul mai ușor, să te dezvolți personal. Să faci un copil NU e un rost în viață sau e un obiectiv primar, la fel cum avem nevoi primare și nevoi superioare. E o funcție biologică, precum digestia sau excreția. Dacă scopul nostru suprem e să facem copii, atunci ne numim degeaba oameni, nu suntem prea departe de animale 😆 . E normal să faci un copil sau mai mulți, intră în legile firii, face parte din existență (negreșit,nu e o minune, cum văd scris peste tot, e un simplu act fizic/fiziologic), dar să reduci la asta scopul vieții e deja îngrijorător. Că pentru majoritatea acesta e singurul scop în viață e altă poveste. Discuțiile acestea înclină mult spre domeniul spiritualității, chiar al religiei, punct de vedere din care eu nu mai privesc lumea și viața de mult 🙂 .

              1. Drugwash spune:

                Dă-o-n borş de religie, că aia e o prostie! 🙂

                Subiectul e delicat şi vast, ar fi păcat să-l chinuim aici, acum. Mi-ar plăcea să putem discuta liber, face to face, cîndva. Despre orice. Momentan mă opresc, înainte să mă urăşti (prea tare). 🙂

                1. Irina spune:

                  Ești sigur? Începusem să cred că ești de partea lor 😆

                  Ce-i drept, persoanele care mă contrazic insistent și cele care tot încearcă să mă ”salveze” cu sfaturi îmi devin, involuntar, antipatice 🙂 . N-aș vrea să intri și tu în aceeași categorie. Toată lumea încearcă să mă educe sau să mă dreseze. Eu nu vreau să mă schimb sau să primesc o soluție, doar simt nevoia să vorbesc/scriu. Întotdeauna mi-a plăcut să mă descurc singură, nu aș cere ajutorul altcuiva nici moartă. M-aș bucura să văd că mai există și alții care gândesc ca mine, dacă nu există, mai caut. În niciun caz nu mă bucură să văd cum toată lumea îmi sare în cap cu sfaturi 😆 .

                  1. Drugwash spune:

                    Nu e obligatoriu să urmezi sfaturile. 😉 E totuşi înţelept să le asculţi şi să le treci prin filtrul gîndirii proprii. Ceva din tot acel amalgam ar putea fi de folos, cîndva. Cam asta e ideea. 🙂
                    Din punctul meu de vedere nu e o ruşine să ceri sau să primeşti ajutor. Cred că tocmai asta e ceea ce ne deosebeşte de animalele din jungă care se luptă fiecare pentru sine şi nu le pasă de cei de alături. Chiar dacă eu însumi am nevoie de ajutor de multe ori, sînt oricînd gata să ofer ajutor atunci cînd pot. Asta mi-e natura, ce să fac… 😉

                    1. Irina spune:

                      Nu mă înțelege greșit, știu că atitudinea mea nu e cea mai indicată 😆 .E adevărat, țin cont, chiar fără să îmi dau seama, de ce îmi spun ceilalți, dar nu îmi place când cineva insistă prea evident să mă educe 🙂 . Nu cer ajutorul nu din rușine. Am observat că, de câte ori am solicitat pe cineva (foarte rar), a așteptat ceva în schimb. Mai târziu, unele persoane care m-au ajutat chiar au avut grija să îmi tot amintească asta, ca și când eu aș fi fost nerecunoscătoare. Ajuți pe cineva ca să faci un bine, dacă asta îți spune inima, nu ca să primești ceva la schimb. Iar mie nu îmi place să am datorii. Datoria asta înseamnă, de cele mai multe ori, muncă intelectuală, că doar de asta sunt în stare. Iar eu nu (mai) vreau să fac asta pentru altcineva (deși am făcut-o nu de puține ori, din bun-simț sau din incapacitatea de a spune nu). Când am refuzat să mai fac muncă de pomană, toți mi-au întors spatele. Chiar tu spuneai același lucru. Asta nu e prietenie. Fiecare a fost înzestrat la naștere cu niște daruri, menite să îl ajute să răzbească în viață. Unii sunt frumoși, alții au darul vorbirii, al convingerii, unii sunt redutabili ca forță fizică, alții au capacități intelectuale mai dezvoltate, unii se pricep să facă bani și tot așa. Era un fel de afacere neprofitabilă să tot împart darul meu cu alții, în timp ce darurile lor nu puteau fi împărțite cu mine. Pierdeam orice avantaj în cursa asta numită viață. Știu că sună a egoism, eu cred că e doar sinceritate și un simț de conservare mai dezvoltat. Un fel de sistem de autoapărare.

                    2. Drugwash spune:

                      Fii pe pace, nu cer nimic la schimb, nu cred în sistemul „dă-mi ca să-ţi dau”. 😉 Dimpotrivă, cred în liberul schimb de informaţii, de produse, de orice şi în întrajutorarea dezinteresată. 🙂

  8. GEGELUTZ spune:

    Măi, eu sunt pe dinafară, nu am văzut Fantaghiro ăsta, am văzut secvenţe când mai dădeam peste el din întâmplare dar nu ştiu cu ce se mănâncă. Cu siguranţă l-aş fi preferat pe tipul rău, întotdeauna am preferat personajele negative. Dacă era şi brunet…hmmm, cu atât mai bine. 😀 Pe tipă am remarcat-o şi eu, era chiar faină, deşi nu am „bucurii” la dudui.

    1. Irina spune:

      Era un film cu subiect fantastic, cu tot felul de personaje și întâmplări fabuloase. O prințesă (care pe mine mă cam enerva, prea o făcea pe grozava, niciodată nu mi-au plăcut femeile-bărbat, deși eu o tot fac pe războinica prin jocuri) plecată într-un fel de căutare inițiatică. Spiriduși, animale vorbitoare, pitici, zâne. Și doi prinți, unul bun, Romualdo (blond cu ochi albaștri, normal) și altul rău, Tarabas (cel din fotografie), ambii luptând pentru dragostea ei. 🙂

      1. GEGELUTZ spune:

        Aha, aha, pricepui. Cam blânduţ îmi pare şi Tarabas ăsta dar să zicem că merg pe mâna lui. 🙂

  9. Bursucel spune:

    Ei, frumușelu’ (ca s-o citez pe Ana 😆 ) nu m-a prins. dar felul tău de a povesti – clar da! 🙂

    1. Irina spune:

      Mă bucur 🙂 .

  10. elly weiss spune:

    E greu sa fii chirias al unor astfel de persoane… Dar povestit atat de frumos, parca lucrurile sunt mai putin intunecate.

Cuvântează, dacă ți-este voia!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s