Stigmat

on

Stigmat

Anunțuri

11 comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. Drugwash spune:

    Nu cumva stigmatul solitudinii e mai apăsător decît orice altceva…? 😉

    1. Irina spune:

      Să știi că titlul meu nu are nimic peiorativ în el 😉 . Nu în intenția mea. Stigmat ca urmă lăsată de ceva, ce nu poate fi ștearsă, pecete, nu atât ca pată dezonorantă. Inițial m-am gândit să-i spun ,,Bolnavă”. Dar semnul fizic m-a dus mai mult cu gândul la stigmat. E oarecum o urmare a fotografiei de ieri. Poate e chiar stigmatul ,,bolii” de după 🙂 .

      1. Drugwash spune:

        De aceea sîntem diferiţi, noi, oamenii: privim acelaşi lucru şi înţelegem aspecte diferite. 🙂

        Poate că „boala” e cea care a provocat semnul, sau poate nu. Dar cine sau ce anume e de vină pentru singurătatea stigmatizatului…? Să fie cele două corelate sau pură întîmplare? Oare ce doare mai mult: boala sau singurătatea?

        Putem naşte o poveste dintr-un lucru atît de simplu şi banal… 😉

        1. Irina spune:

          Nu știu ce doare mai mult, poate singurătatea ca boală, în cazul unora. Poate dorul a cărui cicatrice refuză să dispară. Singurătatea poate fi și un privilegiu, uneori. Am suferit de singurătate până la un punct. De la o vreme, am învățat să o prețuiesc, ba chiar ne-am împrietenit 🙂 . Nu știu dacă aș putea trăi altfel. Cred că mi s-ar părea foarte stresant, gălăgios și obositor. Îmi place viața mea tihnită de acum, liniștea de acasă, relativa independență, timpul liber de care mă bucur. Nu aș schimba nimic, deocamdată. Deși toată lumea mă compătimește că nu am familie 😆 . Am renunțat să îi mai contrazic, oricum nu mă cred că mi-e bine așa. Poate doar dacă aș avea propria casă și nu aș mai plăti chirie aș putea fi mai liniștită decât acum 😆 . Dar am suferit și de singurătate (adolescentă visătoare fiind), probabil că voi mai suferi când nu vor mai fi ai mei (dacă lucrurile se vor derula firesc). Deocamdată, mă bucur cât mai pot de relativa lipsă de griji, de liniște și de independență. 🙂 Și singurătatea poate îmbrăca diferite forme.

          1. Drugwash spune:

            Şi totul a plecat de la o vişină pe un ram… 🙂

            Ştiu foarte bine cum e, sînt cam în aceeaşi situaţie, doar casa teoretic îmi aparţine. În general e totul OK, doar că uneori e mult prea multă linişte, chiar şi cu ventilatoarele alea din computere huruind încontinuu… 😉

            1. Irina spune:

              La mine jumătate de zi nu e liniște deloc 😆 . Așa că atunci când vin acasă de la serviciu, chiar îmi doresc să fie liniște și să mai fac și eu o pauză vocală 🙂 .

              1. Drugwash spune:

                Îmi dau seama cum e cu atîţia copii pe cap! 🙂 Ştii, în scurta mea viaţă de aproape-familist ajunsesem să ne înţelegem telepatic sau prin gesturi, nici nu mai era nevoie ca unul din noi să deschidă gura să întrebe ceva ori să ceară ceva, că celălalt deja ştia şi se executa. Din păcate n-a fost să dureze, dar a fost o experienţă interesantă. 😉

                (pentru înlăturarea dubiilor: „celălalt” e la modul generic; era vorba de o „ea”, evident)

                1. Irina spune:

                  Poate că a fost mai bine așa, ați trăit doar partea frumoasă a relației. Constat, în familia mea și în alte familii, că la bătrânețe soții devin din ce în ce mai cicălitori (și ei, și ele), mai ales după ce ies la pensie și sunt nevoiți să își petreacă mai tot timpul împreună 🙂 .

                  1. Drugwash spune:

                    Cred că motivul principal e plictiseala combinată cu sentimentul de inutilitate (individuală şi/sau reciprocă). Poate şi neajunsurile materiale contribuie la starea de fapt.

                    N-aş şti să spun ce anume duce la o asemenea înţelegere aproape perfectă – poate acceptarea reciprocă totală, poate lipsa unei pasiuni puternice care să nască sentimente negative, suspiciuni etc… – dar cred că pe undeva se apropie de starea aceea de fericire atît de dorită şi mai niciodată obţinută, unde totul e exact aşa cum trebuie să fie şi nimeni nu pune nimic la îndoială.

                    Cred că unii ar pune pînă şi perfecţiunea fericirii la îndoială, dacă aşa e felul lor de a fi. Mie unul mi-a fost bine, prea bine şi pentru prea puţin timp. Ar fi putut fi deloc, aşa că mulţumesc vieţii pentru ceea ce mi-a oferit. 😉

                    1. Irina spune:

                      Eu mă număr printre acei unii. Sigur aș spune: ,,Naaa, e prea frumos să fie adevărat! Sigur e ceva putred la mijloc. Ia să fac eu ceva cercetări!” 😆 Lăsând gluma la o parte, și eu sunt recunoscătoare vieții pentru puținele, dar intensele momente bune pe care mi le-a dat, dar asta nu mă împiedică să le pun mereu la îndoială și să le trăiesc mereu cu teama că vor trece prea repede. Încă n-am învățat să trăiesc clipa fără temeri sau regrete. 😦

                    2. Drugwash spune:

                      Păi cred c-ar trebui să începi s-o faci, înainte ca vremea clipelor frumoase să treacă pe neştiute şi să rămînă doar falsurile chinezeşti la dispoziţie. 😉 Şi dacă stai să analizezi, pînă şi „surogatele” au un grăunte de frumos în ele pe care să-l trăieşti cu drag, comparativ cu vidul emoţional. 🙂 Asta ţi-o spune un perfecţionist care toată viaţa a trăit pe principiul „totul sau nimic” şi evident s-a ales de cele mai multe ori cu… praful de pe tobă. 😉

Cuvântează, dacă ți-este voia!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s