Despre uitare

on

Elefanții

        Am un mare defect: nu pot să uit și nu pot să iert. Fac liste. De nume. Liste negre. Persoane în care să nu mă încred niciodată. Oameni pe care nu îi mai consider oameni. Persoane pe care simplul fapt că existam și respiram le-a deranjat la un moment dat, așa că s-au gândit să se joace puțin cu mine. De-a leul și iepurașul care nu are curaj să riposteze. Am fost un copil , apoi un adolescent timid.  Mai târziu, un angajat timid. Sau poate doar cu bun-simț. Așa că am primit multe lovituri. Am primit nenumărate complimente, unele mai expresive decât altele, le-am strâns pe toate, am mers mai departe și am zâmbit. Am fost umilită în nenumărate rânduri tocmai pentru că discreția mea și distanța pe care o păstram față de ceilalți au fost interpretate ca trufie. Mi-au aruncat în față tot felul de provocări, mi-au înscenat farse de prost-gust, demne de scenariul unor telenovele. M-am ridicat și am mers înainte, dar nu am uitat.  Încerc să găsesc un motiv întemeiat, măcar pentru o parte dintre acestea. Poate am făcut rău la rândul meu. Poate a fost ochi pentru ochi și dinte pentru dinte. Nu îmi amintesc mai nimic în acest sens. Singura vină pe care mi-o găsesc e că am încercat să duc o viață simplă, diferită de a celor mulți. Asta a deranjat. A deranjat și îndărătnicia mea, refuzul de a îndeplini sarcini care mie, ca persoană, nu mi-ar fi adus niciun beneficiu (cel puțin, nu unul dorit), dar ar fi adus altora. Am refuzat să particip la olimpiadele școlare (niciodată nu m-au tentat competițiile, iar cele obligatorii nu au făcut decât să îmi ruineze sănătatea), așa că am suportat consecințele (note mai mici, tachinări permanente). Profesori care își uitaseră menirea și care bălăceau în noroi numele de dascăl. Am refuzat să îmi sacrific timpul liber (LIBER) pentru sarcini SUPLIMENTARE de serviciu, așa că mi s-a cerut socoteală în fața întregului colectiv . Timpul meu personal și felul în care înțelegeam să mi-l petrec deveniseră subiect de dezbatere publică (Cine știe ce ocupații  condamnabile aveam eu în timpul liber, de nu aveam gânduri de avansare profesională? De ce nu răspundeam la telefon la ceas de seară? Păi cum de ce? Nu îmi plăcea să fiu deranjată când mă plimbam sau când dormeam. Voiam să uit complet de serviciu în spațiul meu personal, acasă. Da, mai sunt și astfel de oameni pentru care nu serviciul este unica pasiune în viață. Mai mult, îmi petreceam timpul LIBER în universuri virtuale, printre cavaleri si dragoni. Eram o luptătoare de neînvins, în numele onoarei și al dreptății, pe care nu prea le găseam în lumea reală. Printre picături, mai citeam câte o carte, mai coboram printre pământeni, mă mai plimbam printre flori și mai făceam câte o fotografie, mai scriam câte o poezie. Știu că v-am dezamăgit, dar asta fost tot și nimic mai mult). Am refuzat să fiu un instrument în mâna altora, o furnică lucrătoare, robotind pentru prosperitatea mușuroiului. Am refuzat să fac mai mult decât ce consideram eu că intră în datoria mea. Am fost egoistă. Nebună. Mi-am pus viața personală, liniștea sufletească si sănătatea mai presus de orice și asta a deranjat. Deranjează încă. În ciuda loviturilor, am mers pe drumul meu și tot așa voi merge. Mi-am văzut de ale mele, dar nu am uitat. Nu caut răzbunare, sunt plămădită din alt aluat. Nici nu plătesc cu aceeași monedă. Mi-aș falimenta demnitatea de om. Dar nici nu voi săruta vreodată mâinile care m-au lovit și care acum ar vrea să mă mângâie, cu ipocrizie. Nu pot să întorc și celălalt obraz. Nu îmi place să fiu lovită și nu fac parte din categoria victimelor care își venerează călăii. Lista mea de persoane nedemne de încredere nu permite corecturi. Poate elefanții  nu știu (sau nu vor) să dea din trompă întotdeauna,  la comandă, în arena circului, dar nu uită niciodată 🙂 .

Anunțuri

21 de comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. peapetulburi spune:

    Bine te-am găsit, Irina!

    Port şi eu acest defect, al incapacităţii de a ierta genul de persoane al căror nume se regăseşte pe lista ta. Nu aş întoarce niciodată şi celălalt obraz, îmi pare o încălcare şi a ultimei fărâme de demnităţi care mai există. Mă bucur că mai există oameni care au curajul de refuza să devină un instrument pentru alţii, nefăcându-şi scop din bani şi avansări la locul de muncă.

    Faptul că ai ales să trăieşti o viaţă simplă nu este o vină, ci o virtute pe care mulţi au pierdut-o. Să nu regreţi niciodată acest lucru.

    Un sfârşit de săptămână excelent !

    1. Irina spune:

      Bine ai venit!

      Se pare că mulți văd în uitare/iertare o virtute, altfel nu îmi explic de ce persoane care au fost supuse aceluiași tratament par să fi uitat cu desăvârșire, ba se comportă de parcă li s-ar fi spălat creierul 🙂 . Întotdeauna am refuzat să fac lucruri inutile, doar pentru că așa mi s-a ordonat sau pentru că așa trebuie. ”De ce”-urile mele au supărat. Nici nu mi-a plăcut să fiu în ipostaza celui bun la toate pentru că ceilalți nu pot/vor sau pentru că nu are familie și ceilalți au, deci timpul lor liber e mult mai prețios 🙂 . În orice instituție/clasă de elevi există astfel de persoane (una-două, depinde de mărimea colectivului) care se înțelege că trebuie să se sacrifice pentru binele organizației/grupului, că vor sau nu. Și asta fără măcar să fie remunerați în plus față de cei care nu sunt capabili sau pe care îi așteaptă familia acasă, de avansare nici nu mai vorbesc. Refuzul, oricât de bine argumentat și politicos ar fi, e luat drept dovadă de indisciplină și sancționat, sub o formă sau alta, mai mult sau mai puțin subtil 🙂 . E un blestem pe care, dacă ești altfel plămădit decât cei din jur, ești obligat să îl suporți toată viața. Doar pentru că ești altfel, gândești altfel, pentru că înțelegi să îți trăiești ALTFEL viața. Nu-ți rămâne decât să te obișnuiești cu loviturile, dar să ții mereu fruntea sus și să mergi pe drumul tău 😉 .

      O duminică frumoasă îți doresc!

      1. peapetulburi spune:

        Corect, simplul fapt că reuşeşti să fii altfel deranjează, indfirent de formă. Simplul fapt că ai curajul de a spune „nu” în situaţiile care nu-ţi sunt plăcute, deranjează. Sunt multe lucruri care provoacă stări negative celor care şi-ar fi dorit să poată fi la fel ca tine, adică altfel. 🙂

  2. GEGELUTZ spune:

    Când o persoană nu se potrivește perfect în tiparele societății( căsătorie, copii, credite, vorba lui Petru, un serviciu care să nu-i placă dar căruia să-i dedice o bună parte din timpul personal, nu în scopul performanței ci din lipsă de idei sau pentru a evada din viața de familie anostă), acea persoană se cere musai corectată, chiar prin metode mai agresive dacă îndărătnica nu răspunde corespunzător la sugestiile „binevoitoare” ale semenilor. De aceea ești încontinuu lovită de către colegi, pentru că refuzi să mergi cu turma, pentru că nu accepți să participi și tu la o bârfă mică, măcar din când în când…Păi cine te crezi tu, măi, domnișorico, să sfidezi in halul ăsta pe onorabilii colegi? 🙂
    Rămâi pe poziții, Irina, dar încearcă să nu te stresezi din cauza lor, poate chiar să te și distrezi puțin!

    1. Irina spune:

      Ai surprins perfect acele tipare, Gina 🙂 . De la toate m-am sustras, cu nerușinare 😆 . Într-adevăr, metodele cele mai agresive, dacă altfel nu se poate dresa elementul ce strică perfecțiunea întregului 🙂 . Scopul scuză mijloacele. Până la urmă, nu mi s-a dorit decât binele, nu-i așa? 😆 Numai că nu toți oamenii pot fi dresați, ba unii se îndărătnicesc și mai mult.

  3. racoltapetru6 spune:

    Mă bucur că ai încheiat cu zâmbetul pe buze, ceea ce-mi dovedește, încă o dată, că ești o persoană normală pe care cei din jur nu au înțeles-o, pur și simplu. Așa am fost și eu, la fel și mulți alții care au avut curajul să rămână așa cum le e felul și să nu urmeze turma, doar de dragul de a fi lăsat în pace și de a se modela după ea. Tocmai cei ca tine fac ca societatea să progreseze și să nu rămânem cramponați în aceleași tipare.
    Să ai o duminică efervescentă sau liniștită, după cum ți-e voia, Irina! 🙂

    1. Irina spune:

      Mulțumesc, Petru 🙂 . Mă bucur că am găsit înțelegere aici. O duminică plăcută!

  4. Drugwash spune:

    Ţie, mie, altora – puţini, cîţi au mai rămas – la fel ca noi ne-ar trebui o altă planetă pe care să locuim. Aici nu se poate, nu e loc pentru verticalitate.

    (e a patra oară cînd încerc să comentez – internetul ăsta a început să mă enerveze cumplit)

    1. Irina spune:

      Da, numai că nu știu dacă ne-am descurca singuri pe acea planetă, noi și ceilalți ca noi 🙂 . Din câte am constatat, nu prea suntem doritori de perpetuarea speciei, nu suntem oameni de acțiune, nu știm să dăm din coate (cum își explica cineva, deunăzi, suișul pe scara socială, contrastul izbitor dintre ce a fost și ce a ajuns), stăm și filozofăm, fiecare cu ideile lui. Ar fi un haos total în mica noastră comunitate 😆 .Putem evada, totuși, pe Planeta Visurilor. Ceilalți nu cunosc încă drumul până acolo. Și chiar dacă îl vor afla, îl vom schimba mereu. Visele/visurile lor sunt mereu aceleași și nici nu cred să le crească aripi prea curând 😉 .

      1. Drugwash spune:

        Păi la ce ne-ar trebui zbatere, acolo, dacă totul ar fi pe faţă, la liber, fără cuţite în spate şi mărunţel din buze? Şi ne-am descurca noi şi cu perpetuarea, dacă am vedea că e de bine; aici parcă ne e milă să aruncăm suflet din sufletul nostru în vîltoarea unei vieţi neconforme nouă şi posibil urmaşilor noştri. Deşi eu am făcut deja greşeala asta, demult… Cîinii ăştia pe două picioare nu-şi merită sclavii.

        1. Irina spune:

          Un personaj al lui Eugen Barbu, în Principele, afirma că mișeii, mincinoșii și intriganții sunt singurii care construiesc ceva. Omul drept e nefolositor. Privind în jur și comparându-mă cu ceilalți, înclin să îi dau dreptate. 😦 Nu mă văd lucrând pământul, construind o casă, conducând o mașină etc. De familie nici nu mai vorbesc, mă sperie teribil 😆 . Tuturor celor care îmi seamănă, dintre cunoștințe, le lipsesc aceste abilități, nu sunt oameni de acțiune, nu au curajul riscului. Deci este nevoie și de ,,ceilalți”. O lume a noastră ar fi posibilă dacă am trăi, eventual, doar în spirit 🙂 . Eu, cel puțin, nu mă văd pornind-o de la zero, în pustiu 😆 .Tot ce îmi doresc eu este o viață liniștită. Iar liniștea are prețul ei. În lumea nebună a zilelor noastre, liniștea e un câștig nepermis, ești impozitat și pentru asta 😉 . O lume a drepților rămâne, totuși, utopică.

          1. Drugwash spune:

            Nu sînt de acord. Poate că unii oameni într-adevăr nu au curajul acţiunii. Dar asta nu înseamnă că toţi cei drepţi sînt şi statici. Foarte mulţi sînt scîrbiţi de starea generală şi refuză să contribuie la „ridicarea” celor ce nu merită, de aceea rămîn în umbră. Dacă societatea s-ar schimba radical eliminîndu-i pe cei „răi”, fii sigură că ar fi acţiune. Spre bine, liberi de constrîngerile curente, perverse.

            1. Irina spune:

              Nu, cei drepți nu sunt neapărat statici. Dar abia reușesc să își asigure strictul necesar, cu eforturi mult mai mari decât alții. Este și exemplul părinților mei care, din două salarii de intelectuali, abia au reușit să își ridice o casă modestă la țară, la bâtrânețe, pe durata a vreo 15-20 de ani, proces nici acum încheiat. Cunosc multe alte exemple de acest fel. Toți trăiesc la limita supraviețuirii. Teoretic, onestitatea nu ar trebui să împiedice pe nimeni să se bucure de o viață tihnită. Teoretic doar, că practic lucrurile stau altfel. Îmi amintesc și acum sfaturile primite în copilărie de la mama: ,,Tu să nu faci așa, că nu vor ajunge bine!” Uitându-mă la mine, nu știu cât de bine am ajuns. Da, sunt mulțumită de convingerile mele și de felul meu de a acționa, pe de altă parte tot am impresia că aș fi meritat mai mult. Sunt ca un copil naiv, cuminte, care s-a săturat să își tot aștepte recompensa promisă, în timp ce răsfățații și răii tot primesc cadouri peste cadouri. Sistemul funcționează după această regulă încă din copilărie, am zilnic exemple printre micuții de la grădiniță. Nu cred în viața de dincolo, așa că pentru mine eventuala fericire veșnică nu poate fi o consolare. 🙂 Recunosc că inactivitatea mea nu exprimă, neapărat, refuzul de a-i ridica pe alții. Dacă lucrurile ar fi mers așa cum ar fi trebuit să meargă, adică după legile dreptății si ale competenței, acești alții s-ar fi găsit în cu totul alt loc și nu unde se află acum. Nu îmi place să acționez pentru că nu îmi place să îmi asum riscuri, nu vreau să îmi complic existența, urăsc să fiu stresată permanent, să am griji. Gândesc foarte mult înainte de a lua o decizie, cântăresc avantajele și dezavantajele, iar asta mă face să ezit sau să renunț, de multe ori. Să pierd nopți gândind și tot gândind. Păi eu, înainte de un examen sau de o inspectie, nu mai dorm o săptămână și îmi fac griji cu două luni înainte 🙂 . Când mi se îmbolnăvește cineva drag, nu mai știu de mine, nu mai pot mânca , dormi, nu mai pot merge la serviciu, nu mă mai pot concentra. Un exemplu concludent pentru diferența între cum gândesc eu și cum gândesc ceilalți ar fi următorul. Încercând să mă convingă de importanța aducerii pe lume a unui copil, argumentul suprem pe care au putut să mi-l dea a fost următorul: ,,Cum, nu ești curioasă să vezi ce ar ieși din tine, cu cine ar semăna? ” Și eu, care mă gândesc că mi-ar moșteni defectele, că nu am cu ce să îi asigur tot ce i-ar trebui, că ar vedea la alții și ar tânji, că ar putea ieși cu cine știe ce malformații sau slăbiciuni, că ar fi victima șicanelor, cum am fost și eu, că am trecut de 30 și aș muri înainte să îi pot asigura un viitor etc. La serviciu, nu pot fi acuzată că nu îmi fac datoria, mi se poate reproșa, eventual, că nu mai vreau, de la o vreme, să o fac și pe a altora. Se descurcă și fără mine, ba chiar le merge foarte bine (doar știu să dea din coate, nimeni nu este de neînlocuit), dar, cel puțin, nu mai sunt fraiera lor 😉 . Cât despre o schimbare radicală a societății, iartă-mă, dar nu cred că acest lucru este posibil. Nu știu ca istoria omenirii să fi înregistrat vreo perioadă în care drepții să trăiască în pace, iar răul să fie complet suprimat. Poate doar in textele utopice vei găsi așa ceva 😦 . O noapte liniștită!

              1. Drugwash spune:

                Din păcate ai dreptate în toate punctele. În special cu utopia schimbării societăţii în bine, în mod global. Cred că am citit prea multe povestiri SF cînd eram mic şi am început să cred că ar putea deveni realitate. Nu, părţile bune de acolo nu au reuşit să răzbată – cel puţin nu fără a fi deturnate în scopuri rele.
                Măcar de ne-ar lăsa în pace, dar ai naibii împung cu băţul prin gard şi-apoi ţipă că lătrăm şi muşcăm. ‘nafura mamii lor de nemernici!

                Hai, noapte bună şi vise plăcute! 🙂

                1. Irina spune:

                  Îmi place comparația 😆 . Cu bățul în mână sunt viteji, nu glumă. Deocamdată doar atât știu să mânuiască 😉 . Bățul și lanțurile, dar și când vom scăpa! 😆 . Dacă ești pasionat de SF și dacă nu ai citit deja, îți recomand romanul lui Evgheni Zamiatin, Noi (o utopie negativă cu elemente SF). Eu nu sunt o pasionată a genului, n-am citit mare lucru, dar acesta mi-a plăcut foarte mult.

                  1. Drugwash spune:

                    N-am mai citit de foarte, foarte mult timp. Acum chiar dacă aş vrea n-aş mai putea: ochii, iluminatul, (im)posibilităţile materiale şi mai ales timpul pe care am considerat mai important să-l dedic eliberării de informaţie decît acumulării acesteia.

                    Dar fii sigură că de-acum îmi pot imagina închizînd ochii cam orice fel de utopie. Şi cînd îi redeschid parcă tot acolo mă aflu. 🙂

                    Aş vrea să trăiesc ziua în care binele triumfă paşnic şi definitiv asupra răului. Poftim utopie! 😉

  5. Mélanie spune:

    @”am încercat să duc o viață simplă, diferită de a celor mulți. Asta a deranjat.” – Irina, „agasezi”(deranjezi!) tocmai pen’ca ai ales sa duci o viata simpla si-asa va fi mereu… vorbesc în cunostinta de cauza! 🙂 NU m-ai dezamagit de loc, ba din contra si dimpotriva: suntem aceeasi zodie si-n mare(sau ocean!) functionam aproape la fel… 😉 à propos de lista: ignore-spam-delete… am zis! 🙂 noapte-buna si-o saptamâna positiva, lejera, optmista! cu drag amical, Mélanie

    1. Irina spune:

      Păi cine nu-i lasă și pe ei să ducă o viață simplă? 😆 Da, sunt conștientă că păstrând în memorie astfel de persoane și evenimente, nu îmi fac un bine. Numai că unora nu poți să le dai ignore și în viața reală, ar fi prea simplu. Chiar de vrei să îi eviți, te lovești de ei în continuare, la tot pasul. Îți sunt rude, colegi, vecini, șefi 😉 . Așa că e bine să știi cine e om și cine nu.
      O săptămănă fără probleme și ție, Mélanie! 🙂

  6. Simona spune:

    😦 Of!! Același sentiment mă încearcă și pe mine acum. M-am săturat să sacrific tot și să nu primensc decât critici și reproșuri în schimb 😦 Singura diferență este, că eu chiar mă gândesc serios să ies din sistemul acesta bolnav 😦

    1. Irina spune:

      Să știi, Simona, din ce aud, am ajuns să cred că numai în învățământ sunt astfel de situații. O atmosferă permanent tensionată, o concurență rău înțeleasă, invidii, bârfă, intrigi murdare. Să fii profesor si să ai pretenția de a mai avea și timp liber e un păcat capital azi 🙂 . Dosarele să trăiască, teancurile de hârtii pe care le îngroșăm zilnic. Chiar nu înțeleg pentru ce ne luptăm așa, pe viață și pe moarte 🙂 . Pentru salariul acela care abia ne ajunge să trăim de pe o zi pe alta, probabil. Am ajuns să ne umilim și să ne săpăm groapa unul altuia, ca într-un spectacol grotesc.

      1. Simona spune:

        Din păcate, ai mare dreptate!! Să nu uităm faptul că părinții ne prețuiesc munca din ce în ce mai puțin!

Cuvântează, dacă ți-este voia!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s