Ungherul cu amintiri – Poveste de iarnă

           Iernile copilăriei mele au parfum de măr copt cu scorțișoară, de cozonac, de brad și portocale. Sunt învăluite în clinchet de clopoței și în zvon de colind.

           Forfota sărbătorilor ne prindea cu o zi-două înaintea Crăciunului. Atunci era sacrificat bietul Ghiță, ispravă pusă la cale de bunicul, împreună cu unul-doi vecini inimoși. Îmi ascundeam capul sub perne, apoi fugeam să gust șoriciul rumen, dulce-afumat. Așteptam cu nerăbdare abia stăpânită  pomana porcului, iar mama și bunica nu mai pridideau să prepare, până în miez de noapte, cârnații, caltaboșii si sarmalele pentru a doua zi.

        Colindătorii de atunci soseau spre seară și cântau ceva despre o fată îmbrăcată în haină verde. Bunica le împărțea mere și nuci. Eu așteptam cu nerăbdare să se însereze, rugându-mă de tata, prins cu alte treburi, să îmi caute și să îmi pregătească suportul vechi pentru brad. Scoteam apoi cutiile cu podoabe, globuri multicolore, păstrate cu sfințenie, fiecare cu povestea lui, beteala cu clopoței, felinărașele meșterite anume să clipocească printre crenguțe și, mai ales, pe  Moș Crăciun cel cu barbă de vată , cu toiagul său din lemn lăcuit.

        Moșul sosea tiptil, seara, mereu pe nevăzute. Asta până când, curioasă din fire cum eram, am descoperit, din întâmplare, cadourile, ascunse cu dibăcie (așa credea mama) în camera de la față.  De atunci, am mai primit cadouri, poate mai multe, poate mai frumoase, dar niciodată nu m-au mai bucurat asemenea celor aduse de bătrânul fără chip.

           În dimineața de Crăciun, mireasma de cetină îmi înțepa nările. Globul auriu din vârf îmi făcea cu ochiul, complice. Fugeam în odaia bunicii, unde era cald, mirosea a cozonac, iar pernele erau îmbrăcate cu fețe noi, scrobite. Ziua întreagă ascultam colinde la radio, rasfoiam cărțile primite de la Moșul și meșteream suporturi pentru lumânări, din coajă de portocală și cuișoare.

          Zăpezile de atunci, cu troiene cât gardul, aduceau bucuria celor mici. Pe derdelușul de pe șosea se adunau toți copiii satului, bucuroși că, pentru câteva zile, școala și-a închis porțile, fiindcă doamnele învățătoare nu mai aveau cum să ajungă în acel colț uitat de lume. Spre seară, obosită, desenam cu degetul flori pe fereastra aburită, încercând să zăresc pasărea ciudată, cu piept roșcat, ciugulind din ultimele măceșe uitate în grădină.

          De la o vreme, ,,magia sărbătorilor” se instalează în vitrine odată cu primele frunze galbene care se desprind de pe crengi. Brazi de plastic, cu arome identic naturale, poleiți cu zăpadă artificială și gătiți după moda anului, îmi fac cu ochiul, îmbiindu-mă cu oferte care mai de care mai ispititoare. Portocalele se strică pe rafturile supermarketurilor, alături de fructe de cactus, struguri și căpșuni de pe alte meleaguri, de soare pline. Zecile de figurine de ciocolată, aliniate ca pentru paradă, îmi zâmbesc ciobit. Merele sunt roșii, doar atât.

          Cântăm colinde din noiembrie, fără să mai știm de ce și pentru cine. Moșul a întinerit și își face intrarea, țanțoș, în costum roșu sau albastru, pe la toate emisiunile televizate. Nu știu cum se face că de fiecare dată are alt chip, altă voce, dar mereu aceleași glume mult prea pământești.

          De ani buni, niciun Ghiță n-a mai înroșit zăpada din ograda părintească. Colindătorii se împing în porți, grăbiți, repetă fonfăit un refren al cărui sens le scapă, cu ochii la banii din care își vor cumpăra pocnitori pentru noaptea dintre ani. Suportul vechi de brad sprijină un butoi desfundat, în vechea cramă. Globurile pictate ca de o mână vrăjită sunt prea mari pentru brăduțul din plastic ce și-a ocupat, cuminte, locul pe măsuța de lângă recamier. Felinărașele nu se mai aprind. Moșul cel cu mustățile de vată nu mai veghează, de sub brad, somnul împovărat de griji al fetiței de acum. Odaia bunicii e, parcă, mai mică și mai întunecoasă. Vântul pătrunde prin toate crăpăturile ferestrei, nici focul parcă nu mai încălzește ca atunci. Zăpezile de acum aduc temutul cod roșu, așteptat cu sufletul la gură de toți prezentatorii de știri. Copiii schiază pe pârtiile elvețiene.

         Nici pasărea cu piept roșu nu mai vine acum. Au mai rămas doar câțiva pițigoi zgribuliți în gutuiul dezgolit de la fereastră. Câțiva pițigoi, câteva mere roșii și trei bătrâni care așteaptă în fiecare seară să vină primăvara.

Anunțuri

7 comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. Fairytale spune:

    Povestea ta e foarte emotionanta, si cu siguranta e inspirata din realitate.Ma regasesc si eu in randurile ei, si constat si eu cu o oarecare melancolie ca sarbatorile de iarna nu mai sunt ceea ce erau odata. Acum au devenit prea comerciale.

    1. Irina spune:

      Mă bucur că povestea mea ți-a trezit amintiri, sper eu, plăcute :). Poate că sărbătorile s-au schimbat odată cu trecerea anilor sau poate că noi ne-am schimbat și nu le mai percepem cu inima și mintea copilului de atunci :(.

  2. Drugwash spune:

    Iar slujitorii modernismului ne numesc pe noi ‘neadaptaţi’…
    Ai descris la perfecţie jocul acela de testare a spiritului de observaţie: „priviţi cu atenţie cele două imagini şi descoperiţi diferenţele dintre ele”. Orbii „lumii noi” nu le vor vedea. Doar noi vom şti că ceea ce a fost odinioară bun, nu mai este şi probabil nu va mai fi vreodată… 😦

    1. Irina spune:

      Pe zi ce trece, încep să înțeleg nostalgia părinților și a bunicilor, privită cu ironie acum câțiva ani: ,,Pe vremea mea…”. Peste ani, poate și copiii de acum își vor aminti cu aceeași nostalgie de copilăria lor :).Poate suntem inadaptați sau poate îmbătrânim sau poate doar nu ne-am desprins încă de copilărie 🙂 .

      1. Drugwash spune:

        Cred că „pe vremea mea” va continua să existe ca idee atîta vreme cît mai există ceva bun în lume. Fiecare generaţie a avut şi are buchetul său de regrete faţă de vremurile trecute tocmai datorită părţilor bune, care în timp au dispărut. Dar tocmai asta nu vor să înţeleagă unii din acea expresie generică. Nu cred că există cineva care să regrete răutăţile şi greutăţile vieţii, în afară poate de masochişti şi răufăcători.

        Problema cea mai mare e că fiecare generaţie nouă se naşte la un anume punct zero pe scara modificărilor socio-politico-economice, iar istoria (aceea fasificată de la un regim la altul) nu-i poate ajuta atîta vreme cît ei nu ştiu cu exactitate ce anume au pierdut, dacă n-au apucat să trăiască pe viu conjuncturile respective. Şi uite aşa, generaţie după generaţie, puţin cîte puţin, se aplatizează nivelul cunoaşterii, se reduc drepturile crescînd simultan obligaţiile, fără ca cineva să aibă puterea de a se opune. Turma intră în ţarc, ţarcul se îngustează iar la capătul aleii e abatorul.

        „Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate!”

  3. monicasicoe spune:

    cele mai frumoase sarbatori au fost cand am fost la bunici in maramures…intr-un satuc…in 2002…acolo nu ajunsese consumismul…

Cuvântează, dacă ți-este voia!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s